Unul dintre ei

 

Făuritorul de vise la el însuşi a venit,
Onorabil din lumina sângelui,
Crunt în frumuseţea lui.
Neadormit de umbre, stâncă albastră de iluzii,
Niciodată obosit de luptă şi de visu-i preschimbat,
Se regăseşte în ochii oamenilor
Şi în dupămesele triste de duminică.
Întinde palmele goale şi nu vrea decât a da,
Nu are decat marea nebună în faţă,
Rătăcirea minunată, pribegia fantastică.
Nu are decât zâne
şi un soare ce ne sărută,
La apus de poartă, ne cântă de nesfârşit,
De năruirea nemuririi
În minunea care se petrece.

 

 


Fără de prea multe

 

Îţi spun doar atât-
Uită-te la soare.
Şi nu te mai întinde în ori-şi-care-parte.
Stai sub umbra propriului copac
Şi lasă vântul să vorbească.

 

 


Avânt

 

Ţine palmele căuş,
Să-ţi torn câtă bunătate
Am putut să adun din
Amintirea primei zile de grădiniţă,
Din valuri de praf în lumina soarelui,
Din mere zbârcite şi dulci,
Adunate într-o dimineaţă de toamnă
Dintr-o curte modestă şi linistită.

Să mergem pe câmpul întins înspre munţi,
Lăsînd linia oraşului în spate,
Şi pe cei care trec nevăzuţi pe deasupra.
Să numărăm păpădiile ce ajung între vânturi
Şi stelele ce vor să vină,
Să mergem să clădim totul pe creasta
Primului val.

 

 


Dăruită

 

Hai, zboară în cer,
pe lumină.
Îţi dăm noi aripile,
Tu doar să fii entuziast.
Hai, dansează printre oameni,
nu te gândi,
Îţi dăm noi libertatea de a opri timpul,
Tu, intenţie să ai doar.

 


Dupamasă, cu soarele la colţ

 

Copilul acela, liber în jocul lui,
Liber în negura complotului
Celor mai mari.

Tu, cel readus pe pământ,
Îndură toate suferinţele,
Treci peste falsele frustrări
pentru o clipă de adevărată
Bucurie.

Astăzi soarele, e iar acolo după colţ,
Şi sunt unul dintre aceia
care nu au de mers niciunde
Şi ar putea doar să asculte.

Cred că merită să te lupţi
Iar şi iar pentru roadele bătrâneţii,
Dacă vei fi bogat în zâmbet,
Precum acel copil atunci.

 

 


Haiku ( unu )

 

Mere de toamnă,
Zbârcite si dulci,
În vechea curte.

 

 


Haiku ( doi )

 

Uit de nelinisti
Şi mă pudrează ploaia.
Oameni - tot felul.

 

 


Haiku ( trei )

 

Curăţă sufletul
Şi deşertul va inflori
Sub pasul tău.

 

 


Haiku ( patru )

 

Acum -
Sigiliul Lunii
completează cerul.

 

 


Haiku ( cinci )

 

Pentru o clipă
mi-a furat privirea,
Micul fluture.

 

 


Astăzi, demult

 

Oare dacă aş fi crescut
Înconjurat de cântece si de munţi,
De oamenii frământaţi de acestea,
Aş mai fi cerut minuni,
Şi magie de la semeni?
Aş fi fost oare acelaşi,
Ajuns tot aici,
Dacă mi-ar fi fost suflul, de mic,
Umplut de verdeaţă şi de stele?

Dar mă bucur, fiind aici,
Căci tot înspre acestea mă înclin,
Cu ochi tineri si atenţie trează,
Şi pot să uit de mine,
Când îi întalnesc pe alţii.

 

 


Haiku ( şase )

 

Pui de pescăruş.
I-am lăsat în urmă,
Pierduţi în ciulini.

 

 


Un simplu îndemn

 

Ştii ce e acolo sus -
Stelele, smerite.
Ia-le cu o mână
Şi împarte-le.

Oferă mâinile pline
Şi se vor umple,
Uită acum de răutate si suferinţă,
Şi iată, vei trăi.

 

 


Haiku ( şapte )

 

Farfuria de foc.
Departe -
Siluetele copacilor.

 

 


Un dans tăcut

 

O – ho – ho !
Îmi vine să cânt, imi vine să strig,
Îmi vine s-alerg.
Tristeţea inimii s-o iau
Şi să ridic castelele de stralucire.

Aş vrea, în iarna care va veni,
Când ninge prima dată ca-n poveşti.
Să-mpart cu tine din umbra fulgilor de nea.

 

 


Găsirea Căutării

 

Stelele stau
În vârful firelor de iarbă,
Iar vântul trece-n fugă
printre ele, dans tăcut.

Stele sunt iar,
În vârful paşilor noştri.
Şi vântul înconjoară dealurile
peste care-am merge.

Şi sunt toate culorile
În inima stelelor unde şade viitorul,
Iar vantul de ne-ar da credinţă,
Am fi asemenea lor.

Noi suntem căutarea luminii,
Cea mai târzie literă.

 

                                                                                                                                                                              


Niciodată

 

Nu poţi s-o uiţi
cum ai uita o piatră.
Nu poţi s-o uiţi
cum ai călca o frunză scorojită sub picior.
Şi fiecare fir de păr dacă l-ai smulge
şi ai lega cu lacrimi
şi ai întinde-o mare a durerii,
Nu ai putea s-o uiţi.

 

 

 

 


Noi doi

 

Noi doi
suntem stelele una câte una,
Coama indienilor în vânt,
La fel cum frunzele moi
din strada mea.
De ne întindem braţele
cuprindem marea toată
şi săltînd,
Nori lăsăm să zboare-n jos,
Cuvinte, cu vânt.
Noi doi...
Ne iubim.

 

 


Cei mai mari îndrăgostiţi

 

Cei mai mari îndrăgostiţi
au murit între copaci,
Cu pumnul ridicat spre întuneric.

De deasupra aceloraşi stele,
Pe acelaşi pământ,
Braţele ei totdeauna braţele lui.
Îşi citeau pe frunte cu privirea,
Erau suflet unul altuia.

Lasă-mă să fiu soţul tău,
Spuse ea.
Lasă-mă să fiu soţia ta,
Spuse el.
Să fiu oţelit de vremea
de departe de tine, zise ea,
Să fiu moartă în aceeaşi
dimineaţă cu tine, zise el.

Cei doi aveau rănile la vedere,
Pe ochi, când se scăpau din privire.
Ei aveau abisuri între degete
şi în porii pielii,
Dar munţi de aripi în atingerea iernii.
Între ei nu exista.
Buzele lor aparţineau lutului,
Bolta le ţinea ochii liberi.

Ne vom pierde de frunze,
De licurici mărunţi,
De ape, de cai şi de văi,
Surâse ea.
El îi cântă fără distanţă,
El alergă fără despărţire,
Trase pătura de iarbă peste ape-
Şi ea în el stătea la fereastră,
Cântînd la ninsori.

Au rupt timpul, frunză de cort,
Veşnicia în beznă au ascuns-o
şi în văi de ape şi de cai
şi dacă se îmbrăţişau
se aurea cerul,
Se arginta noaptea.

Cei mai mari îndrăgostiţi
au murit între copaci,
Cu pumnul ridicat spre întuneric.
Ei au murit departe de lumină,
Departe unul de altul,
Dar cel mai frumos ar fi să spunem
că erau împreună.

 

 


Mijlocul zilei

 

Îmi striveşti miezul nopţii,
Mesteci luna şi o scuipi apoi
ca pe o lumină decăzută,
Cum te-ai spălat pe mâini de mine
cu cerul-
Şi m-ai aruncat ca pe-un prosop murdar.
Vreau să uit să-mi amintesc
de noi pe o colină albăstrită de flori,
Unde iarba ne râdea la subsuori.
Sufletul meu de brad
îmi e tot săpat,
Ciopârţit si încărcat în coşuri de răchită
spălate de stele,
Şi dus printre munţi
şi după noapte scăldat de rouă
şi incendiat la altarul tău.

 

 


În fiecare zi

 

Aş vrea să plâng cu tine într-o pădure de sălcii,
Într-o pădure de păr.
Poate e un vis în care nu vreau să fiu sănătos,
Poate e o tristeţe-n care îngerii sunt măr,
Îngropată într-o cană de ceai,
Într-o cameră adâncă şi pustie,
În care mă uit în oglindă, te văd pe tine şi mă tai
şi te opresc în ochii mei, mie-
Şi fulgerul se vaietă în seară
şi cerul îşi ridică fulgi
în ochii tăi căzuţi întâia oară-
În groapă sar eu viaţa mea pripită
şi tristă şi redusă şi retrasă şi albastră
şi prea adormită;
Şi nu e mai timp, decât
începutul de cuvânt.
Şi ce-i dacă nu vreau să mor
în rând cu lumea, meteor,
Şi ce-i dacă nu dacă astă seară
şi iară sunt cald şi eşti rece
şi am capul stat plecat mai demult în zăpadă
şi îmi cântă îngeraşi
şi sângele buzelor tale tremură-
Şi mă învârt şi mă repet şi mă uit
fără dovadă.
Vreau să ai puterea să sari peste tine,
Vreau să ai focul să îngheţi marea.
Vreau să-mi spargi visul, să-mi înteţeşti ochii,
Să pleci munţi în fuga ta,
Să fii lângă mine,
Înainte să adorm.

 

 


A spune

 

Vrei să-mi ţii ochii deschişi,
Vrei să te încălzeşti la sângele meu,
Când mor?
Vreau să vă spun un lucru,
Ar trebui ca morţii
să se ţină de mână sub pământ
şi copacii de mână în lanţuri de vânt;
Ar trebui atunci când moare un om
să-l dezgropăm pe altul şi
să aşezăm mâna caldă încă
în cea putredă, pe os sau vierme,
Ar trebui să le ţinem degetele între ele
şi dacă din cel mort dezgropăm doar mâna,
Şi dacă din cel abia murit îngropăm doar mâna.
Nu contează dacă au sau nu sclipiri pe degete,
Dacă suferă de grăsime sau de albeaţă,
Dacă s-au înecat sau au mâna tăiată de furt-
Şi dacă dezgropăm cimitirul îi vom îngropa aşa,
Mână în mână.

Să ştii,
Trebuie să se facă ceva când moare un om.
Trebuie altceva decât să adunăm
de pe stradă copaci şi să-i scuturăm peste ei,
Altceva decât rugurile arse,
Altceva decât rugăciunile arse,
Trebuie să fie sfidarea iubirii noastre de om,
Trebuie să le ţinem ochii deschişi,
Trebuie să-i încălzim la sângele nostru
când mor,
Trebuie să-i ţinem de mână,
Sub pământ.

 

 


Albastru în picaj

 

Mi-a scăpat un minut şi s-a spart de geamul tău
când mă gândeam la tine.
Ce ţi-aş spune de-ai fi acum aici?
N-aş putea nimic să-ţi zic,
Doar că trupul meu urăşte pământul,
Soarele diform, luna albastră,
Dealurile ciuruite şi munţii absurzi,
Podeaua cea goală, şi-un hău tot căzînd,
Pe azi ce nu e sau pe când el era,
Pe şi ce era,
De de-ar fi fost ceva în ele le, stele-le, feliile de cer.
Şi astfel e-o seară de ploaie, la mine pe faţă,
Şi amintirea-ţi îmi mângâie părul,
Gura ta bea singură ceaiul-
Ce lucruri, ce neînţelesuri...
Şi tot aşa mai departe,
Mai capăt şi la mai noapte.

M-am gândit la tine
Dimineaţa, când îţi căutam lumina
să-mi cureţe camera;
La tine m-am gândit
şi scrisorile se scriau singure,
Se ploua singură ploaia,
Muzica se murea singură
când mă gândeam la tine,
Şi un minut mi-a scăpat si s-a spart de geamul tău.

 

 


Verbe

 

Eu apăr cerul de ploaie, tu aperi stropii de lumină,
Sufăr de moarte,
Suferi de gol şi târziu;
Să aperi frunzele de umbră-
Suferă tot ce-i plecat, nimic tu nu aperi;
Să sufere deci frunzele de lumină,
Cerul de ploaie,
Moartea de gol şi târziu,
Frunzele de umbră,
Chiar când e totul
alt vis de-al meu c-un el sau ea,
Nu pot s-alung decât doar un moment
tristeţea.

 

 


Când ea va împlini douăzeci de ani

 

Am o noapte rouă-n sori,
Lacrimi lapte printre buze,
Frunze părăsesc în stele-
Nici un mâine-n ale mele.

Va să-mi pierd curând şi ochii,
Tot aştept să mă săruţi,
Uiţi şi nici nu ştii ce uiţi
în copacii cei pierduţi.

Cerne iarăşi nesfârşit si negru,
Cred că vieţi te-aş aştepta şi
aceleaşi inimi s-ar usca în oameni,
Albele tristeţi din nimeni.

Fata mea printre copacii aurii,
Cu noaptea cea cu plete de zăpadă,
Fără să mă vadă, din frunze dispare,
Poveste peste mare, stea şi sare.

Şi dacă vântul ar face uitare
şi noaptea de ieri mi-ar spune
că minune, că vis, că albastru deschis,
Nu ai fugi la mine în abis.

Lungi sunt orele de mâine,
Nu vreau sânge că plânge,
Febra-mi frânge iarna-n două,
Ştiţi povestea, plouă, plouă.

Soare mort la mine-n palmă,
Buze aspre-n lapte cald,
Cu mult fald tristeţe-n stele-
Nici un mâine-n ale mele.

 

 


Eternul vânt al plângătoarelor sălcii

 

Această noapte a durerii,
Să fie strânsă de iubita mea,
Împrăştiată-apoi peste cununa nunţii noastre.
Eternul vânt al plângătoarelor sălcii,
Cadranele mari de zăpadă ale orelor,
Plânsul şi urletul meu umplînd zilnicul timp.
Depărtare rece, depărtarea nu are repetare.
Această noapte în care
se plânge, nu se doarme,
Se urlă, nu se doarme,
Şi singur se plânge, şi se urlă,
Şi singur nu se doarme;
Fie al ei somn al meu.
Aş vrea s-alunge vântul din durerea ei,
Aş vrea să strângă şi din noapteai ei
boabele de zăpadă, cadrane mari ale orelor,
Eternul vânt al plângătoarelor sălcii
să fie mai mult decât disperare sau teamă,
Singurătate, depărtare, repetare a durerii.

 

 


Pentru noi

 

Ce vis ciudat. Eram cu tine ieri
si doar cu visul azi adorm mereu.
Sunt fara luna, fara noaptea grea de nori
si doar din pasii mei mai stiu ca-s eu.

Lalelele de gheata. Eu inima imi pun pe ele
si noaptea o desfac, trecînd prin fulgi de nea,
Surîd, inspir din vânt secundele acele
pe care le-am furat din mâna ta-n a mea.

La-al lumii capat, eu toate florile le voi culege
sa-ti luminez cu ele ochii, iar vis sau noapte, zi ori ploi,
De-ar fi sa-ncerce sa opreasca, sa dezlege
din soapte una, una doar, voi face stele pentru noi.

 

 


Poezia aceasta nu are un sfârşit şi nici un titlu,
oricât aţi re-citi-o nu le veţi gasi vreodată


Voi dezinventa cuvântul despartire,
Am sa las doar goana nebuna, si norii în urma.
Am sa spun doar ca nu este vre-un sfârsit,
Doar totdeauna.
Iar eu nu sunt,
Nici tu nu esti,
Doar noi
si amintirea noastra.

 

 


Rugă într-un dans

 

Dacă unul din noi
Simte mai mult vânt,
Vede mai mult albastru,
Să cântăm şi să-l sărbătorim.
Dacă unul din noi
simte o nemăsurată dorinţă
să dea un munte, o mare,
Celorlalţi,
Să-i cântăm şi să sărbătorim.
Iar dacă dintre noi
cineva vede mult prea multe
mâini întinse şi deschise
şi are vocea vibrantă
şi-i tremură din aripi
pene pe marginea prăpastiei,
Să suflăm în lumânare,
Noaptea când zboară
peste casele noastre.
Amin.

 

 


Visată

 

Ieri, când adormitul somn, cu edict
se prăvălea în odaie, odată,
Visînd-o a visat-o visînd-o
pe cea neţărmuită celestă fată.
Visînd-o a visat ceva
ce nu putea să găsească
Sau,
Ce nu există,
Cum unii oameni zic că stau
pe dincolo de drum
un plop sau o pleoapă tristă.
A visat şi visează
cum unii beau apă, sau sclavii lucrează,
Iar dup-o zi,
Cum sclavii beau apă, iar unii visează;
Acum şi el vieţi două ţine-n-trînsul
şi le trăieşte fiecare-un rând,
Cerşeşte, ştie asta, prin viaţa de cuvânt.
Repetă,
Rupe şi cârpeşte,
Şterge, măsoară, iară,
Iară şi iară.
Ieri iară, iarnă de iarnă
Ia fulgii, aceeaşi,
Nisipul, acelaşi, din el trage pomii,
Opreşte cu ei feţe şi ochi,
E el însuşi el.
Acolo însă poate
ar vrea să se trezească,
Chiar şi-n poveste tristă, aidoma spusă,
Visată la marginea nopţii,
Ieri poate,
Sau astăzi şi mâine,
Visată de-o alta,
Visînd-o din nou pe aceasta
visată.

 

 


O noapte dintre nopţi

 

Eu ştiu
că liniştea pe care am gasit-o-n cearcăne
n-a fost acea definitivă.
Nu am dorinţă de-a mai fi
aici sau acolo, de a te pierde
sau a te câştiga.
Nu mai am nimic de spus,
Nici o îndoire de un braţ, ori presupusă
înclinare de deget sau sprânceană
nu vrea să fie mai nimic.
Albul ochilor mei, înfricoşător,
Pupila mea neagră, înfricoşătoare-
Cred că se leagănă bine cu noaptea,
Fiecare pe ficare pe fiecare,
Cu câinii, şi zgomotul, cu liniştea,
Cu tot ce nu e acolo de fapt
şi pentru mine niciunde.
Mă scol şi nu îmi mai folosesc ochii-
Ce lume-i în jur să o văd?
Dacă rostesc sau pasul îl dezleg,
O fac să simt că am un timp
al meu.
Te mai iubesc eu încă
şi tot eu încă simt
cum răsucesc sau trag de o petală
sau scol un strop de apă
pe puntea unui lac
şi jar de soare, alb întind în faţă
când rar şi rar
eu pletele îmi pieptăn...
Dar cine-mi spune că mai văd oglinda-
Sau chip de om de dimineaţă?
Din obişnuinţă doar?
Nu văd măcar nici din ce cred,
Simt însă,
Simt.
Să mă întreb, să cercetez, sau
huruit s-adaug unei miloase îndoieli
ce-n cuget s-ar desface-n mii de lucruri?
Să iau apoi din ele, palate să scufund,
Să-mi fiu regat şi sclav, din pălărie
pe cuier, pantof pe-alee să mă plimb,
Iar din stăpân, prea-obosit la orologiu,
Să plec, drept şarpe, miros al său, să mă
întind pe stradă,
Cruţîndu-mă
de o iluzie sau de-o alta?
Mai bine liber decât mort.
La margine de lume-o alta.
Ea-i gata. Pregătită.
Aşteaptă.
Lăsaţi-vă nimicul care sunteţi jos,
Luptaţi de vreţi nimic să fiţi,
Să nu aveţi gură sau gând sau os
pentru ceva din voi.
Iar când sfârşiţi,
Să nu vă veţi fi vrut vreodată
în mulţumiri, compătimiri sau siropoase
maimuţăreli de gaiţe,
Sau alte-absurde şi sinucigaşe specii,
Cu corp teşit şi înţelegere tacită!
Cărbune fiţi şi luptă!
Sunt trist ca noaptea.
Ştiu că o noapte e mai tristă
decât oricare zi prea-tristă,
Ştiu că noaptea ploaia se aude
mai mult decât se vede-n zi.
Ştiu că noaptea e mai tristă,
Căci ies eu cu ochii mei cei albi,
Din care m-am pierdut,
Să lupt şi să iubesc.

 

 


Din când în când


Când mă voi înmormânta în văzduh?
Când voi plânge deasupra lalelelor cele negre?
Când voi fi două păsări pe un cer?
Când nu voi auzi de unul singur?
Când nu mai voi bate vântul?
Când îmi voi închide buzele vorbind?
Poate că mâine,
Îmi voi închide buzele vorbind, când
nu mai voi bate vântul, când
nu voi auzi de unul singur, când
voi fi două păsări pe un cer, când
voi plânge deasupra lalelelor cele negre, când
mă voi înmormânta în văzduh.

 

 


De citit la ora şapte


Te-asiguri că ceasul e cifra lui şapte,
Te-asiguri că ceasul e cifra lui şapte,
Te minţi.
Cu gândul tu te minţi.
Nu eşti un deget dintr-o mână,
Sau unul
apăsat,
Disperat,
Pe frână.
Frână pe frână-
Nu eşti un pom sau
o gondolă rece sau
un fum privind de peste stânci.
Nici ţipătul lupului
sau liniştea detaşată din toate.
Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti?
Nu poţi fi el-
Nu poţi fi ea-
Nu poţi a fi nici chiar tu.
Eşti doar un eu,
Singurul - şi singularul, eu.
Te-asiguri că ceasul e cifra lui şapte şi cifra lui trei,
Te-asiguri că ceasul e cifra lui şapte şi cifra lui trei,
Te minţi.
Nu au trecut trei minute.

 

 


Să nu îmi mai verific limba

 

Scriu pentru ca eu să citesc.
Literele mele
ar înghiţi pe oricine le-ar înţelege.
Ele spun: copiii lor sunt strâmbi,
Cerşesc pe străzi,
Iar ei,
Morţi vii, îşi construiesc oraşe,
Urzesc războaie noi,
Distrug.
Cît de morbidă îmi pare uneori
o imagine a vieţii,
Luată chiar la întâmplare,
Pe lângă un apus de soare.

 

 


Ce pot să spun?


Adevăraţii regi sunt cei nevinovaţi,
Acei-al căror drum sunt ei,
Nepătaţi, Nestrămutaţi.
Nu-mi şoptiţi de eroi şi istorie,
De oameni atât de mari încât
nu-s înghiţiţi decât de-un nor
şi-un mit...
În mii de ani.
Oamenii-aceia se-apleacă în a fost odată,
Oamenii
ce-acum trăiesc, doar ei vor fi uitaţi
şi niciodată amintiţi,
În Niciodată.

Vreau să-ţi povestesc ceva,
În mijlocul pământului,
Niciodată n-a fost să stea
un om.
În miezul pământului e-un mijloc de soare
ce ar da aripi retinei tale,
Scăldare în lumini a cerului,
Repetată ardere a ochilor, ardere
a ochilor,
Recentă, nepieritoare-ntipărire
a tot ce-i viu în tine.

 

 


Prin

 

Am venit să vă luăm stelele
şi nu puteţi simţi de unde vom veni.
O lume inventată,
Ce se-nvârte-n jur de-un băieţel
şi o fetiţă,
Iarăşi, iar, a tot fost odată,
Din mie în două de ani.
Dintr-un loc ascuns am venit-
Să vă îndepărtăm de bucuria voastră
ce nu mai cunoaşte băieţelul de fetiţă-
Sau mia de ani de două.
De nu vă strigaţi iubirea veţi pieri,
Prăfuiţi, dispersati acasă, lipiţi
unul de altul şi străini, prădaţi de stele.
Oraşele vă vor fi translucide pe atunci,
Iar mintea prea lucidă, atenţia adormită.
Băieţelul va fi încetat să existe,
Fetiţa e plecată...
Peste o mie, două de ani,
Versurile-acestea nu vor fi, însă lumea toată
va fi aici, mult mai deşteaptă.
Dar de-i aşa, aminte să luaţi,
Nu v-au fost luate stelele.
N-am fost aici degeaba,
Nici eu, ori fetiţa mirată.

                                                                                                                                                                       


Departe

 

Cu cât avem mai multe
salbe de stele albe
pe bolta negurii negre,
Cu-atât privirea se pierde
în golul promiţător de moarte,
Cu-atât ne pare mai departe
despărţirea apropiată.
Şi, jos, în neştire plângem,
Neluaţi în seamă de ruptura orizontului,
Ignoraţi de stelele calde
ce găsesc pământul gol,
În despărţire, departe.

 

 


Un vis

 

I

Îmi frec ochii căutându-mi salvarea,
Vrând să găsesc lumea,
Şi faţa mea o zgâriu cu unghii de carne.
Uitându-mă în oglinda zării,
Sufletul meu albeşte.
Din creştetul capului văd cu mirare,
Cum ies fire moarte de păr.
Întind în faţă mâinile,
Să-mi număr trist degetele rămase.
Am tocit prea multe timpane,
De atâta vorbit şi scris.

II

Tunetul se-aşează în a urechilor pază,
Ochii mei săraci, durere şi oază.
Aruncă gândul peste umărul stâng,
Căci iubire seamăn, nimic nu strâng.
Aşteaptă să se depărteze în zbor orizontul,
Ia câteva foi rupte, apără-ţi frontul.
Vei aduna toţi nenăscuţii şi morţii,
Cu sacii grei de chei, în faţa ta, în faţa porţii.
Cum crezi că va veni viitorul în vis,
În umbra cancerului nedescris?
N-am ajuns să-mi cunosc încă inima,
Căci vântul polar îmi spăla retina.

III

Casa mea departe se roteşte,
Soţia firavă aşteaptă lângă poartă,
Cu buze despărţite, gura şopteşte
câteva cântece pentru viitoarea moartă.
Iau lacul cu stuf pufos în una din mâini,
Le dau orbilor ochii mei prea plictisiţi,
Văduvit, la săraci am plecat să împart pâini,
Să împart dăruire la cei umiliţi.
În cealaltă cupă răstorn pădurea de fagi,
Cu ceaţă şi negură îmi cos mantia,
Mă plimb pe poteca ce calcă spre cei dragi,
Pe cap îmi pun cunună de nori şi nea.
Visul purtat între plămânii prăfuiţi,
Îmi spune că ce odată era, era…
E ora când timpul a stat, când trimiţi
pleoapa să-nchidă pupila grea.
Rămas-bun, să fie câmpul acoperit gălbui,
În marea de petale arunc visul ruginit,
Pe cerul închis de cui lângă cui,
Apare soarele chircit.
Tâmplele le-apăs de-atâta nepăsare,
Într-un colţ de câmp eu dorm,
Ce-a fost făcut, a fost fără visare,
De când credeam că o s-adorm…

Cu spicele ivite pe piept şi pe picioare,
Răscolesc pământul cu privirea rătăcită,
Mă scol să mă ridic, dar visu-mi moare,
Cum inspiraţia sfârşeşte abia-ivită.
În vis se întâlneau mai mult decât priviri,
Se deschidea orizontul în vis, alergînd,
Şi eu eram îngerul alb, noi eram miri,
O purtam pe aripi ce se desfăceau zburând.
Să te plimbi între ceruri şi apă,
Alunecînd pe puntea sărată din abis,
Văzînd lumina cum din speranţă se adapă,
Şi lupta-i armonie, cum gerul s-a închis.
Căci zorii plâng plecarea nopţii,
Şi ochii tăi, iubito, aiurează,
Fără de vreme-i bolta de pe cercul porţii,
Cu vânt fugar, şi norii se-nrămează.
Sună fluierul de-amar şi amintire,
Scrisori de gânduri trimit buzelor tale,
Dar visele mele răspund din cimitire,
Cu frunzele foşnind în fluviul de jale.
Stai lângă lumina trupului meu,
Sclipire a-inimii ce-ncearcă gândul,
În carcera-nserării sleit din greu,
Cu cărămizi zidesc cuvântul.
De te-aş vedea zburînd cu timpul odată,
M-aş întoarce spre spaţiu aducînd visul,
Cometă mi-aş preface faţa toată,
Prinţ al căderii, aş exprima nescrisul.

IV

Furtună a conştiinţei ce pe ea o spulberi
şi speranţele vagi şi slabe risipeşti,
E timpul să slăbeşti.
Nori ce picuraţi vorbele ei în pahare argintii,
Nu mai bateţi tâmplele mele în aramă,
Căci pleacă ora şi mi-e teamă.
Unde cântă gama gândurilor mele?
Armonia minţii minte-n cor,
Când simţurile le îmbăt uşor.
Să plec, să plec în minunea ce ascultă
cu lungi urechi de sentimente,
Cu mişcări albe şi lente.
Visează, visează, cât visul există,
Spre înainte… cuvintele sapă
în cimitir la ora asta, în groapă.
Îţi pierzi eroii, îţi uiţi iubirea undeva,
S-a terminat în câteva secunde de cădere,
Amnezici goi de durere.

V

Las ochii închişi în odihna câmpului,
Bat încă un cui în soarele meu
şi fericirea o pun să rodească în pământ.
Plecaţi acum să astupaţi izvorul,
Prăvăliţi pietriş şi nisip în golul nevăzut.
Vreau să înghit aer şi mă înec cu păsările avântate,
Scormonesc pământul, viermii sfinţi oasele îmi strâng,
În zgomote de clopote, departe,
Strâng pătura cu amintiri marine,
Scutur petalele peste nori,
Aşteptînd să plouă peste mine,
Să cadă mormane de flori.
Cern prea mulţi stropi calzi şi unici,
Îngheţ atâta gheaţă din cât frig există,
Încât mă îngrozesc că nu mă hrănesc
doar din iubirea ce-mi roade haosul.
Visul mă înnebuneşte, creşte, trebuie dar,
În explozia crezului meu final, trebuie
să nu cedez mormântului său.
Am să-ţi scriu, iubită modelată cu frânturi de vise,
Iubită topită în iad, ce cazi din paradis,
Am să-ţi scriu nebun şi bolnav,
Şi atât de obsedat de tine,
De parc-aş fi un vis.

 

 


Viaţa şi moartea unei iubiri

 

A trecut prin mine moartea şi m-a umplut cu fire de iarbă.
De aceea vin la mine insecte şi păsări,
Animalele sălbatice şi liniştite,
Şi peste mine îşi întinde omul pătura tremurătoare.
Şi când iarba creşte prea mare şi înserarea vine
şi stropii de rouă îşi pierd din lumine,
Atunci coseşte moartea pe cei întinşi în iarba mea.
Leproşii mor în iarba-naltă, şi sfinţii mor,
Durerea în pământ mă sădeşte-înălţător.
Şi tot ce am e verde dureros şi crud,
Şi morţii vii ce iarba cum creşte aud.
Sedimentar iar curge câte-o apă-n subteran,
Sfâşietor vâsleşte moartea, în marea de mărgean.

Moartea a intrat în mine şi m-a golit de suflet.
Şi se adună de atunci suferinţa grea şi râncedă,
În timp, a-nvăţat mucegaiul dureros în mine să se-ntindă.
De aceea vine la mine pe cer nemilos iubirea,
Vâslind pe mări de haos, cu vâslele din lacrimi
şi ochi de abanos în mascota corabiei de os.
Şi moare timpul în Dumnezeul gol de infinit,
Templul îşi coboară frânt coloanele,
Când tot ce ai tună în tine şi zboară luminos,
Cântă glorios când stelele răspund din zidurile tale,
Cu porţi de viaţă, se smulg atâtea balamale.
Aici era întrebare şi răspuns la problemele firii,
Şi iubire a fost, fără rost în oceanul nemuririi.
A fost un gol de moarte, înserare spre viaţă,
Era un univers de ochi, purtând în stele a ta faţă.

Că pot acum să scriu, deduci că moartea pe mine mă amână.
Nu mă mai cunosc cum m-aş fi cunoscut în viaţă,
De-aceea mă exprim atât de slut şi de încet,
Dezamăgit sinistru de propriul meu înec.
E prea târziu să tai lumina în fire de iarbă sau de păr
şi să-ţi fac ochii fructele cerului, frunza pomului măr.
Adun gândacii negri în găleţi pictate de regrete,
Îmi pun chipul în antica galerie de portrete,
Un întuneric de care nimănui nu-i pasă, şi totul,
Acest tot final ce sfârşit nu îşi găseşte,
Mă-ndrumă atunci când simt lunecarea-n amorul chipului tău,
Să strig sufletului tău cu sufletul meu umbrit, că îl iubeşte.
Suntem un tot diferit, şi vom fi un tot unitar,
Dar mă întind înverzind în iarba iubirii mele,
Printre moartea ce coseşte stropii de stele.

 

 


În sus, o stea trimiţi

 

Oricâtă lumină ar fi, cerul cu stele e mai frumos.
Oricâte umbrele sunt pe malurile unei mări,
Vrem ţărmul auriu şi nisipos.
De ori câte ori m-aş simţi că exist,
Aş avea nevoie de tine,
Cum pomul fructele îşi creşte
şi întunericul lumine.

E drept că-ntre iubiţi se cere ceartă, despărţire,
Şi îngheţaţii lângă foc simt încă amorţire.
Când te desprinzi de trup şi te lipeşti întunecos de cer,
Pământul încă te atinge cu frunzele de ger.
Pe tine însă nu te vreau doar lângă,
Te vreau în trupul meu,
În ochii mei ce stau să plângă.

Cum valurile schimbă numai oglindirea mării,
Iar norii albi au desenat conturul zării,
Şi glasul tău îl simt în mine tremur contenit,
Te vreau atât de pământesc şi singur,
Cum niciodată nu te va avea vreun iubit.
Sunt plânsul de copil necunoscut, uitat,
Nu pot să tac fără privirea-ţi, însetat,
În ceasul nopţii-acestea înstelat.

S-adorm cu tine vreau, în nisip îngropat,
Să-ţi gust sufletul obosit momentului final,
Să ne vorbim, să ne tăcem,
În noi speranţă tristă să avem.
Şi noaptea să se-nchidă în păturile cerului,
Înveliţi, să ne-ndrăgostim cum bolta în mare se aruncă,
Cum iubind, în sus o stea trimiţi,
Iubiţi, să lumineze încă.

 

 


Confuzie

 

“După ce-ai vrut să răstorni lumi, ce greşeli te mai leagă
de raiul vid a doi ochi infiniţi şi nuli?”
Cioran

 

De ce vorbesc de ochii ei,
Când singuri expuşi în vitrină par din sticlă,
Şi de buzele ei de ce mai spun balade,
Când atârnate de tavanul expoziţiei carnale
doar rănesc atingerea, asemeni varului aprins?
Dacă pielea aş scoate-o din oase,
Pe umeraşe oare ar avea alt luciu, altă atingere,
Şi părul despletit în umbre,
Ar putea la fel să sângere?
Dar pe ea întreagă, după orbirea luminii ascunsă,
De ce o mai cânt?
Halucinaţie goală, carne de mormânt.
Dar pe ea aici, de ce o aduc lângă mine,
De ce îmi strâng iubirea-n versuri,
Dulci ca mierea din albine?
Să fiu poet n-am vrut,
Întotdeauna mi-am dorit simţirea cântată,
Dar n-am reuşit decât să fiu tăcut,
Nesigur de sfârşit, de lumi, de greşeli,
Şovăind pe pământ, pe apă te înşeli,
În clipele când eşti socotit pierdut.
Ce mă mai leagă cu frânghii de carne,
Cu piroanele sufletului meu,
De ce-mi las respiraţia, în spatele spatelui tău,
Şi să mă înalţ încerc să continui? Departe
mă poartă pe canalele obrajilor mei,
Ochii tăi, albaştri foarte.
De ce nu-i vid în spatele lor sau în fiinţa gravată,
De unde ştim că o viaţă-i doar viaţă o dată,
De ce nu credem oare, că cu atâţia vii ce stau să moară,
Vor învia cei morţi, măcar câţiva întâia oară?
Nuli, ochii tăi? Nul e oceanul, e piatra măiestriei,
Goi sunt pomii plini de nea şi iarba preeriei.
Fără de nimic e acest glas, lipsit de grandoare stârvul început de corbi,
Dar ochii mei şi ochii tăi, nu-s nuli, ci orbi.

 

 


Neantul împreună

 

Nu mai pot să simt că am două mâini,
Proprii mei ochi mă supără văzînd.
Mă miră că pot deosebi apropierea de depărtare,
Apa cea dulce de izvoare amare.
Mi-e visul război şi viaţa reverie uscată,
Am dărâmat demiurgul şi soţia-i beată.
E spaţiu cuprins în ochii tăi, şi spaţiul desparte privirea de clipă,
Să fac prea mult zgomot nu vreau,
Frunză uşoară să cad,
În covor de risipă.
Sunt mut, şi mă întreb cum mai exist încă,
Spunând de-atâtea ori că te iubesc, zdrobind
libertatea impusă, de stâncă.
Aş vrea viaţă de frunză să trăiesc,
Adică ofilire - moarte - zbor.
Şi tumult vijelios, amarnic vifor.
Un copil, halucinînd în lumea-nmugurată să fiu,
Cu rădăcini şi trunchi, cu mamă statică şi tată viu,
Partea-ntunecată umbră să ţină,
Cu fructele-n flori închise,
Voi presăra-n pământ lumină.
Îmi prind unghiile de valuri transparente,
Mă dezbrac de organe şi de ornamente:
De faţă, de minte, de sufletul meu,
De sufletul primar şi nătărău.
Tai ultima oară în sânge păcatul de a fi,
Să te urmez eu vreau, să vii cu mine,
Pierduţi de morţi, de vii.

 

 


Anotimp universal

 

În anotimpul cel dintâi ce fost-a inventat,
Să mă aprind uşor am învăţat.
Cojesc copacii şi călătoresc pe puntea mării tale,
Veşmintele din piele moale foşnesc pe oase
şi flutură în vid, agale.
Boabe din trup se resping,
Nimic nu e împotriva uneia din părţi,
Pentru mine în stele nu mai sunt hărţi.
Vioară spaţiului am ajuns, magnet al nefiinţei,
Sunt cel dintâi şi atât, exemplul neputinţei.
M-am decretat axioma iubirii în copacul nemuririi
şi zeii am aşteptat să mă culeagă,
Să mă înghită şi apoi să cadă.
Desprind, praful de stele îl aprind,
Materie sunt găurii din negura flămândă,
Plăpînd, cu dragostea mea crescînd.
În foamea universului livada planete iveşte,
Suflă căldură de sori,
În fiinţe, în aripi, în nori,
Deasupra ta pluteşte.
Lumina s-o aprind, întunericul neascuns veghează,
Pe hârtia goală, moartea comete aşează.
Cuvintele - te vreau, te vreau, acum, pe tine doar,
Golesc prin univers o rază-
Căci sunetul în vid nu se găseşte,
Cântarea printre goluri pe oameni împleteşte;
Za de zi în întuneric cu altă za de zi,
Lanţ de lumină să leg, te voi iubi.
Nod de întuneric pe cer, în noapte se leagă,
Te voi ţine lângă mine, în anotimpuri dragă.
Eternitatea se va sfârşi cu noi odată
şi legătura se va desface toată.
În oameni, în plante şi planete,
În întuneric şi în astre, în mantii de comete,
De noi luminată.

 

 


Sincer

 

Vreau copii de la ea, de la frumoasa Ioana,
De la cea miraculoasă, de la pictura capelei mele.
O vreau în vitrina orgoliului, din ploaie de umbrele
Să mă ameninţe cu visele grele de mâine.

Vreau iubire de la chinuita iubită, îndrăgostită
De alt nimic din acest ocean de vid, siguranţă
Doresc, doresc atâtea uşi dimineaţă să deschid,
Din casa mea ce-i toată o fereastră.

De la măiastra dragoste vreau aripi,
Poate departe de ea am să zbor, să mă înalţ
Spre cer aş vrea, dar cad, dar pierd
Iluzii, ceruri, iubite, copii,
Le pierd pe toate,
Imaginare tragedii.

Nu în mine e timpul, ci în pielea ta se zbate,
Lumina eu n-o am, din ochii tăi răzbate.
De ce crezi că pot să cânt, nu-ncerci să mă auzi?
Gândind în simfonii, aş medita pentru surzi.

Căci toţi îţi compară ochii cu ceva,
Chiar şi eu, orgoliul meu cu pupila ta,
Fără limite, dar descompus şi trist,
Ochi încercănat, de ametist.

Aş sta în iubita mea până ce noaptea ar obosi
Să mai stea, ziua zi să vină, plină de soare şi lumină,
N-ar termina a fi, mi-aş cânta pianul sălbatic, sfârşit
De ultima notă, de începutul meu oprit, neumbrit.

Sunt aici, visele mele mâine vor bea sângele tău,
Schimbarea va continua, statică în noi,
Cum stelele se sting şi se aprind, altele în acelaşi infinit,
Cum în dragoste se arde câte un iubit.

Sunt plecat, bolnav şi amnezic, aici au rămas imagini,
Vise puerile de copii din copii, fără margini.
Rezonanţa iubirii capătă notă aparte în eternitate,
Şi mor, nemuritor, lipsit de posteritate.

Şi zic c-aş vrea să am o curte cu iarba verde,
Să-mi cânte pe hinta din nuc păsări azurii şi oarbe,
Să aud văzduhul cum soarbe norul şi greutatea,
Pueril glas de copil să ştiu aproape, în flori vecinătatea.

Şi zic că fumul ne-ar destrăma în ceea ce a fost,
În speranţele cusute cu aţă albă şi neagră,
Când în urlete de lup jăratecul va lumina în inimi,
Paşii se vor apuca iernatic să se şteargă.
Îţi spun, vă spun că vreau poveşti de la frumoasa Ioana,
Vreau fetiţe aurite, verii dăruite, vreau băieţi
Ca durerea mea de trişti, în speranţe prea semeţi,
Mă vreau trăind, ne vreau murind, cu tine – adorata, diafana,

Sincer cu tine, Ioana.

 

 


Fulger

 

Te iau şi te arunc în soare, pe tine, magie ce moare.
Vraja e timpul ce ne-aduce furia şi fapta,
Vino cu mine pe drumul ce nu ştie stânga sau dreapta.
În praful sceptrului puterii, în existenţa decadentă,
Să plecăm tineri iubiţi, să ne simţim în moartea lentă.

Să nu mai omori florile din deşertul auriu,
Copacul moare, steaua pleacă, pământu-i orb,
Şi tu, şi eu – suntem viermi, pata dintr-o pană de corb.
Ai să zici că poţi, că vrei, îmi vei spune… ştiu:
Dar şi eu am fost, dar am putut şi eu, chiar am văzut…
Îţi voi spune: da, ne-ntoarcem unde nu am fost vreodată,
De pe pământul pe care n-am fost niciodată.

Ţine-mi mâna – care mână? – părul meu – laleaua neagră,
Acestea sunt doar amintiri ce-acum vor să se şteargă.
Hai cu mine, vin cu tine, unde, domnul meu?
Şi stele să nu mai omorîm cu întrebări
şi trupurile s-aruncăm în flăcări.
Dar eu, dar eu? Vei întreba mereu,
Şi ca şi mine, iubiţi tineri,
Nu vom întineri mereu.

Pe cerc se-nvârte limba de copac,
Cuvântul de sfârşit din neguri dă atac.
Eu sunt aici, aici vezi tu moartea, aici vezi tu frica?
Suntem doar noi şi nimicul, aşa că nu fi nimica.
Dumnezeu e după nori universali, spune-mi
Că e totul gol, că totul pleacă, nu fi nimeni!

Să nu mai omori, că n-ai ce tăinui.
Bătaia cea din urmă a fost prima,
Tu mi-ai fost moartea mea, stăpâna,
Tu eşti viaţa mea ce tinde a muri.

Sunt unul, singur şi acesta, şi de-am fi doi,
Ar veni printre stele fulgerul albastru,
În pământ ne-ar îngropa, iar acest astru
s-ar învârti avându-ne-n adânc pe noi.
Nisipul din clepsidră ar aluneca,
Bătrâni sau tineri ne-am pleca,
Şi am pleca în iarnă, şi am pleca apoi,
Iubiţii tineri, iubiţi bătrâni,
Pe viaţă-am fost stăpâni-
Şi moartea pe noi doi.

 

 


Foc nestins

 

Cerul vânăt, ploaia sângerie îl străbate,
Bate-un vânt noptatic de deşert,
Aş vrea să fii aici, să strângi albele colilii
ce s-au aşezat pe sufletul meu inert,
Pe inimile noastre neaflate.

Smulşi de lumină, zvâcnesc pomii din pământ,
E o noapte geroasă şi albă,
Aş vrea să fii aici, să cânţi cu mine în întunecimea
ce ne-a luat atomii din salbă
şi i-a purtat în vânt.

Mă-nchide veşnicia în cameră de noapte
şi mii de ochi privesc din interior,
Aş vrea să fii aici, să-mi ţii de mână sufletul,
Să mă conduci pe radiosul coridor
ce mă va afla tot mai departe.

Solul humos, corpul cald îl străjuieşte,
Vântul s-a oprit, soarele s-a şters
de pe cerul din care singur stau să strig,
Se scutură stelele de frig, pornesc invers,
Adunându-se-n lumina care va creşte.

Şopteşte un vânt negru prin adormite vine,
S-a aruncat în pământ dragostea, s-a înălţat pe cer,
Aş vrea să fii aici, să scuturi zăpada
care de când n-ai fost, tot cade din eter,
Şi să mă luminezi, îngheţat dar viu, pe mine!

 

 


Stele înspre Stele

 

Eu fără eu-
Strop cu strop, picătură…, picătură…, plânge fiinţa iubitoare,
Totul cade – roşu, negru, argintiu,
Şi culori şi muzici, cântă-obscur.
Vino-aici, celulă din celulă, apă în gheaţă,
Moarte pentru moarte, viaţă pentru viaţă.
Cad ploile, cad ploile, ploile cad,
Negru fad, alb fad, fad decad.
Rotire, cădere, retragere în cosmos,
Luminat negru frumos, alb conturat.
Câmpie verde – deşert străveziu,
Şi palid vânt – nu voi fi
Nimica şi stele, oameni şi umbrele,
Întorc capul dormind, şi zbor,
Mor, nu mor,
Zi de zi, noapte după noapte,
Moarte peste moarte,
Picătură, picătură, strop cu strop,
Fiinţa desparte parte de parte, fulg de fulg,
Şirag, …şirag în cerul albastru şi greu,
Stea înspre stea şi eu înspre eu.
Eu înspre eu şi stea înspre stea,
Greu şi albastru cerul în şirag…, şirag,
Fulg de fulg, parte de parte desparte fiinţa,
Strop cu strop, picătură, picătură,
Moarte peste moarte,
Noapte după noapte, zi de zi,
Mor, nu mor,
Zbor, şi dormind, capul întorc,
Umbrele şi oameni, stele şi nimica
Fi voi nu – vânt palid şi
Străveziu deşert – verde câmpie.
Conturat alb, frumos negru luminat,
Cosmos în retragere, cădere, rotire.
Decad fad, fad alb, fad negru,
Cad ploile, ploile cad, ploile cad.
Viaţă pentru viaţă, moarte pentru moarte,
Gheaţă în apă, celulă din celulă, aici-vino,
Obscur-cântă, muzici şi culori şi
Argintiu, negru, roşu, cade totul,
Iubitoare fiinţa plânge, …picătură, …picătură, strop cu strop-
Eu fără eu

 

 


O zi şi-o noapte, şi-apoi nimic

 

O zi şi-o noapte, şi-apoi nimic,
Bolta cerului aproape, plină, căzătoare
stea petrece nemurirea în nefiinţă.
Eu ascult sub cerul de distanţe plin,
Eu visez sub cerul care-mi cere visul.
În jurul meu nămeţii doborâţi
îmi spun povestea-aceasta:
A fost demult o zi, în care-am ascultat,
Cândva a fost o noapte în care am visat,
Şi-acum nu e nimic, nici drumul şi nici casa,
Nu sunt nici norii ce apasă peste pătura de munţi,
Nici ochii tăi ca licurici mărunţi.

 

 


Zeus, la moartea zeiţei Hera.

 

Am întâlnit-o undeva între cer şi pământ,
Când apele rugau ploaie şi vânt.
Am luat-o în vârteje de zăpadă,
Ce se lăsa din cer să cadă.
Pe un platou de nori
cu patru sori
în fiecare parte-a orizontului stelar,
Ne-am iubit până-n zi,
Până când luminile sufletului dispar
şi stelele sunt mai pustii,
Pe cerul gri, ce ninge peste voi cu ceaţă,
A fost moarte, a fost şi viaţă.
S-a dus acum, a plecat cu norii mei şi vântul meu,
Şi m-a lăsat cu ochii mari şi capul greu,
C-un gât uscat şi plin de sânge,
Şi-n sufletul de despărţire îngheţat,
Începe dimineaţa-a plânge,
Începe astrele a stinge.

 

 


Într-o altă zi

 

Astăzi a venit iubita mea la mine,
Între neliniştea inimii mele şi zbuciumul fix al ochilor,
Ea a venit astăzi, dar a trecut
pe lângă sufletul meu.

Când vocea mea zboară,
Când vântul în părul ei coboară,
Şi nu se-opreşte nimeni
şi nimeni nu se-opreşte,
Atunci se stinge parcă cerul,
Cu tot ce are-n el.
Atunci parcă n-a fost pe lume
un roi de stele niciodată, sau un val,
Sau un soare de opal.

Se-nvârte totul, toate cad fără oprire,
Şi-n mine se iveşte, bătrână, singură,
Târzia preschimbare în aramă,
Ce ca pe palidele frunze dintr-o toamnă
în aer mă învârte, mă roteşte,
Şi cu o rază de căldură şi lumină,
În vânt mă ia şi se sfârşeşte.

 

 


Simt

 

I

Pe lângă un copac aruncat pe pământ,
În care geme viscolul
ce-ascultă vocea de lavă şi otravă,
Stau culcate buruieni uscate şi trecute
şi cerul în jos priveşte,
Înspre prăpăstii cunoscute.
De ore stau privind, să-mi moară ea privirea,
Vreau să mă fac clipită, să fiu ispită,
Auz să întru în urechi,
Sânge să fiu, celule voi hrăni,
Să simt că simt, să fiu să simt,
Având iubirea de-a iubi.
Bălţi deşarte, din care privighetori fără de coadă şi culoare
beau apa ce luceşte înspre soare.
Bălţi căzute, mohorâte, hârtoape bătute şi ninse,
Plouate şi stinse de foc,
Între iadul arzând şi iadul de gheaţă,
Sufletul meu nu are loc.
Dar cum, dar cum încap atâtea-n mine,
Şi ploaia, şi vântul ce şuieră-aproape,
Şi frunza cum cântă şi cum zice gândul
şi cum braţul să se ridice poate,
Spre cer, spre cer, stingându-se-n adânc,
Despuiat de carne şi piele, şiroind de lacrimi
ce ele-ntrânsele plâng?

II

Marea-i departe, dar sarea-i se-adună la mine
în nări şi în gură,
În sânge se-aşează, foşnind din furtuni,
Şi-mi spune de răi, îmi minte de buni.
Prin ceaţă, prin pâclă – obstacole-nfrânte,
Văd munţii-n zăpadă, pe stânci legănânde
stau vulturii roşii, iar vulturii verzi
se-mprăştie-n cerul
pe care te pierzi.
Vine alb la mine-n ochi
şi iar negrul loveşte-
Unde e praful, şi unde drumul de noapte,
Mulţimea e moartă,
Copii peste fraţi, şi mame şi taţi,
Mulţimea e moartă-
Şi vine şi albul, şi negrul zvâcneşte,
Pupila nu vede, dar pleoapa trăieşte.
Se-adună copacii şi-mi întind bolnave membre,
Atrofiate, apropiate
de stârvuri începute de corbi,
De maimuţe aruncate,
Cu ochi adânci şi orbi.
Gâtul mi-l leagă, iarba-n ridicare,
Pieptul mi-l dezleagă fiara din lăuntru,
Ochi sticlos şi fioros,
Inima mi-o fură, sufletu-mi de zgură
doarme-n praful gros.
Degetele-mi fug
spre pierdute porţi,
Părul însă creşte
ca în cimitir la morţi.
Mi-e greaţă că am unghii,
Că am corzi vocale,
Că-mi simt papilele gustative,
Fiecare cu simţurile sale.
Mi-e scârbă de coaja albastră de ou
din care gheare tocite şi scurte-am întins,
Cu oase pocninde-n bătăile calde
şi focul prin ele rozând, închizând,
Pupile azurii şi albe.
Irişii mi-au tremurat din nou,
Pui de carne fără suflet,
Din coaja înnegrită de ou.

III

Îmi fulguie faţa norul plin de veghe,
Speranţa dă înconjur cu amintiri de vânt
ce umflă pânzele toate.
Ieri a fost ieri, deşi n-a fost prima dată ieri,
Niciodată azi n-a fost azi,
Tu, ce din ieri cazi.
În cartea viselor ce dorm în beznă,
Deschisă în tine şi ziua,
Mi-aşez sufletul dintre felinare şi astre,
Paginile răsfoiesc spre seara ce mi-a
aruncat viaţă în apele-albastre.
În farmec, suspin, din ruinele cetăţii
strigă răguşiţi şi negrii bolovani,
De fum, de bombe roşi şi ciuruiţi,
Tranşeele suletului larg stau deschise-
şi-ngroapă ziua, din umbre adormiţi.
Cerul m-apasă, se lasă să cadă stele
şi trag bolta întreagă după ele,
Cu fire de lumină prinse,
Mărgele, comete-n strălucire se rotesc
şi îmi zâmbesc căzute, dintre ele,
Doar câteva în care din lucire
se mai păstrează stinsă, strălucire.
Cu mâinile ating reci pietre, aspre,
Şi-s prăfuite, şi atârnă greu în gropi,
Sunt năruite şi păgâne
şi lupii vin să stea-mprejur…

IV

Deodată se-nvârte totul cu totul,
Îmi intră în ochi orizontul.
Iar ochiul se-nchide, şi ochiul se rupe,
Retina se crapă şi curge apoasă,
Vârteje se-adună, pupila lucioasă
Se sparge cu gândul, se-ntoarce cu cânt,
Porneşte-un vânt carbonizat peste avânt.
Planeta se-nvârte, rechini lângă cai
rup carne, se-nfruptă lilieci în florile de mai.
Oceane-n pământ şi munţii între mări,
Nu sunt apropieri, nu am depărtări,
Lumina răsfrântă-n furtuna de vis
apropie-n eter globul alb, alb deschis.
Secunda-ncet, lent desparte, vârtejul de crez:
“Cu fiece oră murim tot mai mult,
În orice cuvânt spunem moarte,
În orice ureche eu stingere-ascult”
-Pământul se-opreşte, dar eu îl creez.
Aşa roată iubire, în mine infinire,
Reflectă-n mare cerul, şi munţii în privire,
Iar globuri de foc, ce-mi duc faţa-n ivire,
Învârt în adâncime
avânturi de iubire.
Mă-mping copacii pe picioare,
Suflînd praful peste degete de stele adunate,
Vântul îmi dă din răcoare.
Orbite cuprind apa pământului rotund,
Venită să-nece în vid şi străfund
iubirea ce-i una cu sufletul meu…
Dar stai! Ţipă glasuri, dar stai! Cântă păsări,
Şi lunile, anii, clipe trecute şi una cu mine
imploră pe lume, fiece nume
în care încap greşeli şi lumine,
Să-nvârtă, rotind, iubirea din tine,
Să-ţi intre pe vene, în inima spartă,
Acolo să-ţi toarne căderea cea moartă.

V

Ce mi-am găsit?
Căutarea-n minciună acoperă adevărul!
Ah!
Îmi trădez iubirea,
De moarte mă pregătesc.
Ea oricum vine peste voi,
Este şi nu este peste toţi şi toate.
Acum e timp de bucurie şi strigăt,
Dar secerate cadavre înnegri-vor câmpul de dans.
Se joacă acum, se ţipă plăceri,
Bucăţi de carne, deloc luminate,
Dureri, doar dureri.
Şi unde-i infinirea, şi unde mi-e sufletul plecat înspre astre
şi unde sunt cojile de ouă albastre?
Celule şi gratii cu oameni de gheaţă, în suflet închişi,
Plângînd şi râzînd, strângând numere, semne,
Cu lacrimi ce ning peste iadul unde îngeri trimişi
strâng jarul, şi dintr-un-ceput taie lemne.
Când pe străzi, între zâmbete fugare şi schilozi,
Printre grăbiţi şi cerşetori,
Îţi moare în minte de câte ori, ori…
Cum e să fii altul, cum e să fii tu?
Între tarabe învechite, între-uimiţi
ce nu ştiu vieţii să spună da sau nu,
Tu stai şi fulgere în golul tău trimiţi.

VI

Simt că sunt om şi că lumea se schimbă,
S-a tocit vântul de la copaci,
Caii de la călăreţi.
Peştii scuipă apa, păsările se sufocă,
A venit schimbarea, gata cu toamna,
Cu vara şi iarna, moartă-i primăvara.
Se-ntâmplă să vezi,
Să crezi că ea vine,
Cu vântul de nord, în viscol de vest,
Schimbarea, iubirea, speranţa, simţirea,
Se-apropie şi bate,
Începe, răzbate,
Ajunge în noi, aleargă să plângă,
În suflet cuibar, materia să strângă.
Să plâng pentu tine,
Genele-mi izvoare sunt.
Să zbor pentru tine,
Pană-i fiece strop mărunt.
Şi-n moarte să plec, de tu ai vrea, iubito,
Eu poarta-aş deschide-o şi moartea strigând-o,
Să se oprească timp, să nu mai fie loc,
O, moarte fericită, fără spirit gol sau plin,
Vino-n mine, uită de al tău senin!

VII

De ore-ntregi mă uit în punct fix,
Mă soarbe uitarea, deznădejdea.
Scăparea nu e.
Scăpare nu are nimeni,
Şi de zeii ar coborî în care de nea,
Ar fi pierdere şi iluzie. Ar fi dragoste.
Da.
Dar nu ar fi scăpare.
Îndurare, îndurare. Durere, amnezie,
Fapt… oraşul tremură… fapt,
Dacă stelele ar coborî uşor peste valuri de cer,
Ar fi iubire. Fie.
Însă evadare nu s-ar putea dovedi.
Cuvintele ard, în litere doarme un vis,
Cum luna şi soarele în patul ceresc pulsează
prin cearceaful translucid şi deschis.
Îmi vine să-mi strâng la piept cântecele,
Piptul la inimă să mi-l duc,
Să mă doară.
Ochii-mi coboară, visele urcă pe cer.
Şi sunt scară, iar pe sub scări
nefericiţii fericiţi trimit razele ochilor
spre-al meu suflet stingher.
Să te iubesc întotdeauna.
Să nu te scap, să nu adorm,
A mea să fii, neputinţă de-a fi formă,
În universul uniform.
A mea să fii…
Scăpare? Pentru mine, acesta-al meu,
Evadare din eu?
Scăpare? Scăpare de poet, de amant,
De maimuţă, de coajă de ou
şi stea de pe boltă,
De pui de carne, roşu şi nou,
Acestea sunt moarte, scăpare de om-
Şi moartea e moartă,
Şi-n moarte e moarte
şi-n mine-i târziu, prin mine-i un viu.
Prin stelele stol,
Pe boltă rămâi, iubire albastră,
Iubit neiubit, în tine să mori, în iad şi în gol,
Dar vino iubire, apoi rămâi sorbind
din inima noastră.

 

 


Atât de mult

 

Cerul întreg, cuprins de lumină,
Stă stea lângă stea,
Acolo, între atâtea vieţi,
Moare întunecimea mea.

Întreaga boltă, de negură suptă,
Gol lângă gol înghiţea,
Niciunde, printre oricâte morţi,
Nu se afla lumina mea.

Şi iată astăzi zi,
Şi uite mâine noapte,
Dar de milenii nu orbii
lumina mea în moarte.

 

 


Elegie

 

În oboseală sfârşită şi lină,
Umbra urmează în pas de lumină.

Fiind, parcă ştiu că nu sînt,
Ureche – nu auz,
Ochi – şi nu văz.
Sînt mişcarea dintre frunză şi vânt.

Pe buze îmi tremură vocea
şi pleoapa pe ochi se zbate,
În nări îmi străbate mirosul
ce se ridică din propria carne.

Ştiu că nu ştiu,
Neştiind că ştiu
că eu şi nu altul e viu.
Că astăzi e azi şi zi e afară,
Că-n suflet nu este, dar cântă,
Pe prea multe voci,
O fanfară.

În oră nu-i timp,
Plecînd, sunt în acelaşi loc,
Când din florile de soc
se preling omizile,
Umplând iarba de foc.
Scânteie galbenă, sufletu-mi dispare,
Simt că pleacă, simt că nu se mai întoarce,
Şi mă lasă singur,
Fără apropiere, fără depărtare,
Mort între minciuni şi adevăr,
Sub umbra unui măr.

 

 


Întotdeauna astăzi


Ar trebui,
Atunci când îmi smulg cojile de pe buze,
Să le fac hârtie,
Să scuip apoi cu sânge,
În semn de poezie.

Ar trebui,
Atunci când sunt
Eu, îmi, mi, a mea, al meu, pe mine – eu…
Să fiu
Tu, îţi, ţi, a ta, al tău, pe tine… tu…
Tu! – eu nu.
Şi când sunt
Voi, vă, ale voastre, pe voi – voi!
Să plâng ar trebui,
Nu să fierb în punctul din punct,
Să nu ard prins în linia orizontului defunct,
Pierdut între stele,
Să nu strig, să nu stau
între noi.

 

 


În nesfârşit

 

Iubirea-I o călătorie înspre stele.
Nu îşi găseşte un sfârşit.
Oricât te-ai depărta,
Te aflii-n mijlocul luminii
ce fecundează bezna.
Oriunde te-ai duce,
Departe nu poţi fi
de lumina din tine.

 

 


Transcendenţă

 

Odată a venit la mine Bătrânul
şi barba falsă aruncând-o înspre vulturii golaşi,
Îmi zise: te recunoşti în mine,
Şi-n unda râului
ce curge prin spărturi, printre fărâme
pe care strămoşi ai mei, păroşi ca mine,
Au adâncit-o sus pe boltă?
Şi i-am zis: nu, bătrâne,
De ce-adânceşti misterul, şi-n sărut
de ce retezi aripi de fluturi?
Cerul de ce nu mi-l laşi neted şi închis,
Să-mi îngroape fiarele şi teama?
Dar a plecat bătrânul
şi cerul sângeră şi până azi,
Din rana de pe unde am ieşit.
Şi mi-a crescut şi mie toamnă
pe bărbie, pe cap şi pe braţe,
Atâta toamnă, umedă şi ruginită,
Că negru am fost când tocmai
noaptea a venit.
Mi-am scos sufletul să-mi tai şi eu
un loc al meu,
Subt locul din care cerul
îmi lumina copiii nenăscuţi.

 

 


Ultimele gânduri pentru împlinirea unui vis

 

E-o zi nebună de vară, iubito,
Să spunem că suntem unul lângă altul
ca două sclipiri dintr-un inel,
Când soarele dogit clipea şi el.
Se-adună pe cer şuviţele negre,
Închide fereastra, că plouă din stropii ce fug
peste cer, curg, iarăşi curg.
Adună fereastra, trece înserare peste toate,
Şi pielea ta sub mâna mea se face aer,
Aer ce-ncepe să-noate,
Intră cerul peste noi, vuieşte apa-n ferestre,
Scârţâie pielea ta ca o hintă
care se leagănă singură-n parc.
Îmi fac mâna curcubeu şi arc,
În juru-ţi să mă-nconjur
şi-n perlele din ochi să strălucesc.
Ceasul s-a oprit, înmuguresc pe cer stelele.
Neliniştit de lumea-ceasta, caut alta.
Lasă pe buze şoapta, să-mi vorbească cum era,
Căci am să mă sfâşii dimineaţa,
Cerul rupt să îl cârpesc.

Lumina se arunca, din mine spre tine,
În drum netezind iarba, făcînd dragoste cu întunericul,
Cu păsările apelor şi peştii de pe ţărmul cerurilor tale,
Zbura lumina, din tine spre mine,
Pe boltă lăsând seminţe de sori, iubindu-se
cu cântul înhumat pe gură, pe aripi de petale…
Şi s-au născut pe cer, de gheaţă flori,
Şi pleoapele ni s-au cusut cu iarbă,
Lumina-n iubire lumină să fiarbă.
Doi paşi unul de altul, când aerul atingere avea,
Şi au plecat păsări cu cioc tocit de cânt, umbre ducând în retină
şi am strigat dacă noapte mai mare, noapte mai mare are să vină,
Oare sufocaţi de uitare vom petrece?
Dar am văzut lumina ce nu putea să plece.
Vom fi spălaţi în lacrimi, coloane de amurg,
Închide fereastra iubito, peste cer, din stropi
alţi stropi plouă, din ei, alţii curg.
Atunci dimineaţa s-a sfâşiat de noapte
şi cerul m-am dus să îl cârpesc.
Dacă în ochi e lumină, dacă-n lumină iubire,
Să avem ochi, ce niciodată nu clipesc.

 

 


Lumile când plouă

 

Astăzi, până seara nu m-am gândit.
La nimic.
Şi am ieşit
să mă plimb printre clădiri din pâine,
Care dospeau prea multă umbră.
Şi m-am ieşit, decolorat, pe stradă,
Aleile-au pornit să ardă
cu buze de femeie-
O alee, şi-alt-alee,
Cu miros de păr în vânt,
Un mort trăgea un fum dintr-un mormânt,
În liniştea noii nopţi de pământ.
Şchiopăta mortul, olog, imunul,
Ah! De-aş putea să las salturile dungatei lumini
din cele două cioturi aruncate înspre tine,
Doar pe unul.
Aş fi vrut să m-opresc, să nu-mi mai merg
pe propriile urme.
Să stau, doar să stau,
Cu o cârpă umezită-n sânge,
Paşii să îmi şterg.
Să pleci, în priviri de ochi, să te-ntorci departe,
Ştiu că-i mai uşor,
Dar am să-ncerc să ridic adăpostul,
Acoperişul cerul să străpungă.
La capete de suliţe am astre
menite să cadă pe bolte sihastre,
Însă ale mele picioare nu pot, genunchi şi cot,
Un ochi de os, vârât într-un ciot,
Să-mi simtă sevele albastre.
Sunt un capăt de copac,
Jumate din calul pierdut în atac,
Jumate de umbră, de dreptate,
Din adevăr jumătate.
Cumva, mă simt aşa cumva,
Din altcineva doar cineva.
Sunt pe cheia fa, nu pe sol din cor,
Sunt partea de jos a bolovanului
care striveşte repetat-obositor
partea stâng-a platanului.
Doar jumătate din plajă,
Un soare rupt pe la mijloc de rouă,
Un capăt de gură fără strajă,
Şovăind pe cioturile două.
…Iluzii albind pe rotocoale
în bălţi tremurătoare, când plouă, plouă…

 

 


Departe de mine

 

E totul nevăzut de lume,
În parcul pustiu şi târziu, aşezat la pământ.
Din prunii de pe morminte să culegem prune,
Muşcând din sufletele morţilor fără cuvânt.
Pe banca părăsită zace un trup nemişcător
şi hăul e gura sa dreaptă şi stângă,
Sunt dinţi de-ntuneric în sus şi în jos,
Sufletul deja chircit să-l strângă.
Şi trupul se întunecă mereu,
Cu oasele albe atârnînd lemnul greu.
El nu spunea cuvinte, doar carnea îi vorbea,
Şi-n ochii de mărgea ciobise sticla goală,
Afumată de boală.
Trunchi mare şi cârn,
Din glob coborau aţe veştejite, strâmbe,
Şi sprijinit în coate scălâmbe, pe cuie şi smoală,
Cu braţul strivit de un coş de gunoi,
Pe când copacii se-ncurcă în crengi, lungi şi goi.
Plouă cu pietre, urlă cu stânci şi cu rune,
O mare de pământ se-arată pe cer,
Cu stelele spume.
Aruncă cu pietre din norii de piatră,
Ziduri de cuarţ strivesc alte ziduri,
Pietre de moară, negrele riduri.
Toarnă cu pietre, cu bolovani statici şi orbi,
Scâncesc frunzele pe ramuri,
Mormane de pene aşteaptă păsări ne-ntoarse…
Dar numai corbii duc negrele flamuri
şi din atâtea pietre arse,
Ce crapă scânteind pe solul ce-i inima,
Nimeni putere n-are, nici timp,
Să-ntrebe cine-a aruncat cu prima.
“Sunt învelit în palton - se tânguie bătrânul-
Mumie, cocon de carne flămândă,
Materie curgândă, materie curgândă.
Sunt crisalidă oarbă, parcă numai ieri
poftele cărnii veneau să mă soarbă,
Parcă numai ieri aveam aripi
ce mă purtau din poartă-n poartă.
Ah! Pentru voi am să prind fiece piatră
şi-i voi smulge aripile să le ţin.
Pentru voi aş rupe lumina de pe sol,
O voi culege din apa ce se unduie în rostogol.
Voi mânca lumină, o voi arde în celule,
Am să respir lumină, am s-o respir,
Şi obosit de mine, tot lumină-am să transpir.
Am să expir lumină,
Voi prinde ochii peştilor şi-i voi priva de strălucire,
Din licurici voi scoate nemurire,
Iar minereul alburiu ce curge-n vânt,
Îl voi turna pe dinăuntru de cuvânt.
Lumină iau pomii, lumină ia lacul,
Şi voi fura lumină din porţi întunecate,
Toată, ea va fi în mine,
Din raze încă neaflate.
Caut lumina, o caut.
Căci aripile s-au iubit în ea,
Solzii translucizi s-au cununat în ea,
Râşii şi tigrii şi lupii feroce pot plânge,
Căci au făcut dragoste prin cioburi strălucind în sânge.
Prin frunze a curs dragoste,
Până şi stâncile s-au cioplit statui,
Sub ochiul de lumină.
Caut pâlpâire sub covorul de pietre,
Pe lună o caut, prin pâlcuri de comete,
O caut în gust şi miros, în sânge şi limfă,
În trupuri de Cerber şi nimfă.
Scaunele-nguste pe care-acuma staţi,
Covoare modelate, opace, pe unde voi vă aşezaţi,
Maşini, sticlind pe sub fereastra de ozon,
Lampa cu gaz, fumegînd, şi tubul strâmt cu neon,
Fluide, lichide, de gaz molecule sclipind în eter,
Sarea lucind pe o piele zbârcită şi ruptă,
Lumină pe cenuşa ochilor, din cearcăne suptă,
În toate totul în tot se iubeşte în ea,
Lumina astăzi doar a mea.
De unde atâta lumină învârtită lângă, în şi peste trupul meu,
Când doar întunecime ţin în ochi?
Ah, lumina! – îi spuneţi divină,
Dar eu sunt ars, şi fără vină.
Ziceţi că-i zi în deşartă femeie,
Podoabă sclipind pe buze de zeie,
Ah, lumina, vibraţie în glas şi gând,
Astupată de o mână de pământ.
O undă de suflet pierdută în zare,
Ah! Lumina! – în ea lumină nu are.
Sunt stins, fără aer ard, fără flacără,
Înnegrit mă întreb, segmentez, chestionez
întunericul plin.
Am avut antene – dar acum sunt tăiate,
Sunt plin de riduri, de pulbere şi jeg
şi praful din ploaie mi-e trupul întreg.
Nu-s demn de lumină,
Căci dragoste în ea n-am făcut eu.”
Iar trupul se-ntunecă din nou;
Şi trupul se întunecă mereu.

 

 


Momente

 

Am început să simt fulgere de lumină
cum se agită în inima mea.
A aruncat cineva cu bulgări din cer,
Din nou a ne vedea.
A cântat undeva un cor, pădurea să-l audă arămie,
Cerul neliniştit să-l ştie.
Uităm şi privim bolta sihastră,
Stele născându-se, legănând ochii noştri.
Căci foşneşte iarba prin pupile
şi-ţi sunt pământ şi pătură albastră,
Pasăre lângă urechea ta,
Legănînd minutele ce trec lângă zile.

 

Vântul se agaţă cu disperare de cer,
Să nu moară,
Stropi de vânt se zvântă pe pervaz,
Rândunici de vânt purtate îi adună.
Îmi ies stele din ochi,
Îmi creşte victimă o lună...

 

 


Supernovă în decembrie

 

Era sfârşit în decembrie, humos, alburiu pe dimineaţa de zi,
Rece şi aspră, troienită dimineaţă de zi.
Era pierdută şi strâmbă ora,
Scrântind pe poteca de paşi copacii pustii,
Mâncînd din potecă rugină de pe garduri pustii.

Fusese o noapte plăpândă, o noapte fugindă,
Laşă fusese, grăbind, uitată de rouă sau brumă.
Aprigă-avuse un gust de ţărână sărată,
De scoarţă crudă-mbucată
între umbre moi de rădăcini.

Erau cioburi de cu seară pe cer,
Adâncind cu o pană potecă-n eter,
Fluorescentă potecă, vârtelniţă-adâncă,
Un an de s-ar trece - trecu peste stâncă,
Şi om şi loc sub arc monolit adăstară,
Sub boltă amară şi clară - şi-avură
sărut vechi de zgură, din timp şi scursură.
Cometă trecuse - o mătură roată pe cerul de bube
ce sparte curgeau acru lapte
în Calea Lactee,
Printre înţurţurate hrube
ce-adăposteau apoase curcubee.

Era un cer de lemn, mocnind a urlet,
Cu aşchii incendiind trei sfinţi,
O boltă pietruită se clădea
şi soarele fugea, prin stropii de arginţi,
Argint cerşind durere-n ochiul viu,
Cer vişiniu.
Cerînd o jertfă, trasând cerc larg tremurător
în unde împlinite, infinite,
Nenumărând oprire, neţărmuind finire.

Era acum un an, decembrie, sau
acum poate mai mulţi.
Si plopii pleoape lungi aveau,
Poteci cu paşi mai mulţi.
Sălta rugina din noroi, se desprindea de ploaie,
În şanţuri strâmte şi adânci,
Din ceruri culegând, pe brânci,
Cu faţa-n jos stăteau doi oameni.

Fusese-un zbor mai lung, mai scurt,
Tocit de moarte şi tumult.
Poteca umedă, adâncă,
Va învârti puţin, mai mult,
Un ochi ce leagănă s-ajungă,
În altul încă.

 

 


Aperion

 

Sunt sânt.
Stea - stearină - stelământ.
Şi zilele-mi în mână le pre-plimb,
Pe lângă ore neaflate - nimb.
Şi nu vreau aer respirat să beau,
Şi astre neaflate, neprietene, mă-nconjurau.
Să cred încerc, zâmbesc, vestesc
neplânse lacrimi, aer neschimbat.
Cu iubita-mi sufocat,
În sărut să mă preschimb,
Aer nerespirat, nimb peste lacrimi,
Sunt sânt,
Cer de patimi,
Stea
Stearină
Stelământ.

 

 


Vis de demult

 

Pleacă, mamă!
Nu m-ai omorât o dată?
Ah! - erai materie ne-nfrânată.
Vis crud de răzbunare - de-aş fi măcar atât,
O fântână - pe sine stăpână,
Ce se îneacă de peştele
cu care o sufocă râul.
Ochiul meu cel drept,
Dus pe cer păleşte vioara
astrului-albastrului eter.
Ochiul meu cel stâng,
Lacrimi cu el strâng,
Însetate de armate,
Câini războinici - eroi falnici-
Luptă plugul cu pământul,
Taie părul mamei sfinte,
Scuipă zorile în cer,
Toate caută, Părinte.
Tot boceşte, tot ascunde,
Totul vrea să se trăiască.
Eu vreau să mă vreau. Să mă văd.
Să mă cred pe mine. În mână albine
crâncene rup piele - răsunet şi vaiet.
Venin.
Apă viermănoasă - preaplinul prea plin.
Sunt un port. Un costum. O mască
pe un copac aplecat înspre plângere.
Privindu-mă cu revoltă, înfocat întreb pe-un mort
abia murit, împiedicat în noaptea mocirloasă,
De nu vrea să sădească
o prună dezinvoltă.
De ce te înconjoară,
Duhuri rele,
Tată?
Dar tu, de ce blestemi înspre ele,
Boţ de carne degradată?
Iubito, aşa îţi spun astăzi,
Căci tu - ca şi toţi,
Eşti pielea copacilor, sângele apelor,
Ochii ierbii la deschiderea timpului,
Căci, tu,
Doar tu,
O, singură tu eşti pasărea
care cerul cunoaşte şi sărută
în timpul zborului,
Aprigului - vaierul - ah! Vaierul!
Obositorului.
Astăzi eşti femeie - pe fiecare deget ai aurora,
Vocea-ţi e gloria barbarului,
Din carul victoriei cerul săgetînd.

Mâine? Ieri?
Iubita mea cu tocuri,
Toceam eu paşi mărunţi
şi glasuri multe, toate rugăciuni,
Razele-mi găseau câmp de spice pe lângă pieptul tău,
În ele să se culce
o lume veche, dulce,
Ce-o întorceam mereu.

Se plimbă pe stradă puterea. Muşcă
din ploaie, acut.
Iau stâncile, picur credinţă,
Clădesc peste mine un scut.
O plagă, o copcă, o targă târzie
de frunze purtată pe-a toamnei frunte
şi-n tragedii antice - şi-n drame mai mărunte...
Răsuflă un nisip de-ngropăciune
şi aerul mai geme, mai irumpe la o vreme-
câte-un minut ce-mi e dator.
Risipit pe munte - Moise? Călător trece marea
ca şi pletele-mi cărunte - lungi ca toate flori lucioase
ce se-ntind să-ajungă zarea.
Ce seminţe sunt în mine?
Sterpe - ca şi falnicul copac
ce cu frunzele tot sună
al omizilor atac.
Aud voci. Te cred.
Mă gândesc la acei sori Parcă se pierde totul pe cer,
ce nu mai pot ţine cerul Căci vântul îmi suflă un gând-
pe piedestal de raze. Ce moare curând.
NOI NE IUBIM? LIHNIT SUNT AZI DE FOC.
NOI CREDEM, NOI PRIMIM? ŞI LUMEA-N MINE STĂ ÎN LOC.

Nimeni nu moare aici. Nimeni acum.
Visul meu e simplu,
E un drum.
Visul meu sunt eu,
Eu şi Tu.

 

 


Fără pământ de trib

 

Ceasul meu e plin de scoarţa înserării,
Merg pe stradă, pe picioarele verii,
Căzut în stâncă mă rog,
Închis, nu pot atinge pe nimeni şi nimic.
Simt că-mi sunt păsările prea scurte
şi că mă rog în bătaia aripii.
Într-un zbor, e o cădere,
Un biet pasaj de înserare dulce,
E o apă mare, e un orb pe stradă,
Care pleacă să se culce.
Alintă prin mine un şuier cuvânt,
Nu pot face nimic, nu pot face pe nimeni.

M-aş duce-adânc în cimitirul intim,
În care fiecare-şi plânge păsările de mai sus,
Pe unde de milenii dor cuvinte de nespus,
Să stau plecat, la mine-n piatră.

Sunt fals şi egoist. Şi-aş vrea
să fiu iubita-mi, iubindu-mă pe mine.
Dar eu unde aş fi? Sunt putred şi sunt trist,
Ca şi acelaşi cer, uitat într-una
de oameni şi de tine.

Din nou în ochii tăi văd unde-
Şi niciodată nu voi spune nu.
Sunt un monstru:
Ah, fiara din mine
ce te iubeşte mai mult decât
Foarte pe mine.
Aşa ceva e de neacceptat,
Dar râd în faţa iubirii şi vieţii veşnice,
Precum un vânt,
de o păpădie spulberat.
Şi nu.
Şi nu şi nu şi nu şi nu-
În clipa când mor, nu pot să mor.
Iubirea ce-am zis e spusă de mult.
Pomul văzut, ofilit sau tot acolo,
Cu urechea îl ascult.
În momentul vieţii mă gândesc
la moartea ce pentru mine
ca şi pentru oricine,
Niciodată nu trece sau pleacă sau vine.
Ai o boală - te doare şi trece.
Om cald - om rece.
Ai o frână de aer pe mână,
Pe umăr,
Strigă pe sprânceană ochiul să-l închidă?

Oricare piatră arunc în tribul tău,
Ochii tăi vor deschide cerul
prin alte ramuri de salcâm.
Şi dacă aş pustiii meditând mereu,
În tristeţe şi pulbere de aur fiece om să supun,
Toţi morţi pe pustiul pământ doar să spun,
Te-ar face tot singură
şi eu asemenea singur.
Orice gură de apă ai sorbi din mine,
Nu ţi-ar stinge preaplinul de mine,
Căci mă ai prea mult, ca un înger
ce îl striveşti lângă pat,
Tânţar ce-şi face prea mult nimb
peste tine sufocat.
Şi noi de-am fi focuri două,
Să arzi cu mine n-ai vrea,
Mai bine, chiar neiubindu-te,
Scântei reci ai atinge pe bolta-mi,
Trăind în sufletul meu te-ai spăla
şi trupul l-ai şterge în iarba ochilor
care te-ar îngropa în nisipul sărat.
Dar nu ai ştii aceasta. Şi orice
aş face sau nu - şi totul oriunde,
Oricum şi orice şi foarte oricând,
Eu tot ce aş spune să vrei să auzi,
Sau oricine-aş fi - pe mine m-ai smulge
din stinsul tău foc şi din lumina de veci,
Să fiu călător
şi fulg şi fulgă şi fulge.

 

 


Fără cuvinte şi fără auz

 

Se-nspăimântă pereţii de noapte şi dor!
Ţip după numele tău,
Ţip, scoţând rădăcinile din rădăcini,
Sorbind apă crudă din fântâni.
O, ...dar urechile mele de lut
s-au născut
doar pentru căldura acestei clipe.

 

 


Aşteptându-ne

 

Şi totul e
sub cerul de piatră
în care ne vom vedea
data trecută.
Ridicându-ne, eu şi ea,
Într-o voce înaltă.
Aici au rămas
toate săgeţile care s-au tras
de la începutul timpului;
Şi stăm, ea şi eu,
Până la sfârşitul cerului.

 

 


Dăruire

 

Aş vrea să am un bulgăre de pământ
în inima mea,
Să simt mormintele din tine;
Şi-ntr-un lac să fii pasăre
ce-şi linişteşte zborul-
Căci eu îţi sunt
Salvarea singură pe cer,
Şi viitorul.

 

 


Necredinţa îngerului căzut

 

Minunata mea,
Visez înspre tine într-atât,
Încât pânzele îmi suflu în oceanul
ce-mi umple pereţii şi înalţă tavanul.

Minunata mea minunată,
Visez la tine că nu mai ştiu îndată
că prima a fost prima dată, şi-n petală de înalt
prin nori de trandafiri în soare roşu salt.

Minunata cea singură minunată,
Floare eu cresc noaptea pe mormânt,
Din inimă mi-arunci soră şi frate,
Mamă şi tată,

Minunata mea minunată,
Lună şi soare le sluţesc, îndată cresc
o mie de sori şi o mie de luni,
Pe timpul sufletului meu, pradă la nebuni.

Minunata mea,
Oare tu visezi spre mine într-atât,
Încât pânzele ce-mi suflă pe oceanul
ce-mi umple pereţii şi înalţă tavanul
să mă poarte peste petală de înalt,
În roşu salt, din roşie floare,
Din inimă, peste frate şi soră,
Mamă şi tată, printre lună şi soare,
Să m-aleagă dintr-o mie de sori şi o mie de luni,
Să mă smulgă din timpul, pradă de nebuni?

                                                                             

 

Creative Commons License
All Images and Texts by Daniel Munteanu are licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.