Gânduri şi fragmente

Poate că trebuie să o iau de la sfârşit, cu un creion mic, şi să scriu pe genunchi, căci aceasta este o luptă pentru salvarea de suflet, e poate tot ce am. Ce nebunie, cuvintele mele sunt furate, de mult nu mai pot să scriu şi stau şi mă intreb de ce sunt obsedat de lumină, de ce o sabie trebuie sa fie luminoasă, căci lumina nu piere şi eu iarăşi trebuie să încep, în scris trebuie să descopăr iarăşi să iubesc, poate mi-a plecat atunci dragostea în cuvintele furate, îmi e linişte aşa şi se aude doar creionul, sunt doar eu aici şi simt că nu vreau să dezamăgesc suferinţa purtată de toţi străinii pe care i-am întâlnit vreodată, pervertindu-mi zilele, vreau să fiu iarăşi curat şi copil, e destul ca să scriu, nu o fac pentru a înfrumuseţa ceva, e doar parte din lupta pe care o duc.

Îmi dau însă seama că în Marele Joc scrisul nu mă poate salva, iar această vorbă a salvării nu se poate realiza decât prin adevărata iubire, faţă de care toate celălalte îşi pierd înţelesurile, mai bine spus nu mai au de unde să şi le însuşească. Aici am ajuns, iată, căci, copil fiind, am vrut cu toată inima mea să salvez lumea (si nu vreau să văd sprâncenele si glasurile ridicate a batjocură ori mirare în faţa acestui gest simplu – în care, de altfel, au mai fost părtaşi şi alţii în anii lor de paradis, după cum am aflat), iar acum nu sunt în stare nici măcar a mă salva pe mine(de mine însumi, probabil),deşi nu am abandonat încă lupta.

Ciudat, dacă cineva vreodată va citi acestea, poate să creadă că a pus mâna pe un jurnal de război, pierdut undeva în linia întâi. O carte fără prefaţă şi fără sfârşit, o viaţă care nu îşi vede sensul decât între altele.

[...]

Poate că nu simplul fapt de a scrie sper să mă salveze, ci acela de a scrie adevărul. Poate că e lumea unui zâmbet amar cu câini paşnici, cu locurile în care se plimbau oameni nu demult, pline de maşini, o lume în care dacă în mână ai flori culese şi nu cumpărate din piaţă, aproape toţi oamenii se vor uita la tine cum treci. Îţi doresc ţie astăzi: să fii ce lupt eu să ajung, trăieşte regeşte, tu, ca propriul tău stăpân. Căci, îmi dau seama cu dez-amăgirea unui om încă tânăr, că într-o lume în care magia are statut de fulger, toţi nervii inutili şi toată supărarea, toată schimonosirea mizeră a moleculelor de apă din mine pentru mărunte măcinări dar şi ambiţii mai mari, e inutilă şi chiar dez-onorabilă.

Îmi dau seama că fiecare are nevoie de un profesor întru frumos, de un alt om, adică bătrânii trag aer în piept şi noi facem coadă la porţile timpului, în loc să hoinărim liberi pe străzi şi prin grădini. Ne înconjurăm de lucruri, prea puţin necesare, ne petrecem în gânduri cât mai comode şi ajungem să nu ne mai uităm decât atât de rar înspre norii ce zboară peste oraşe, prea timid filtrăm raza de soare între degete, acceptînd soarta iluzorie sărim în ritmul Marelui Joc, nu ne afundăm palmele peste urechi, am tăcea în mijlocul aglomeraţiei, orice, orice, orice, doar să nu ajungem aici.

De fapt, asta mă doare. Sunt om, sau doar un demon ce nu poate a iubi? De o astfel de fiinţă ar vrea să fie numită om, doar atât are a face, doar atât. Zici că e o poezie mută, iubeşte, demone, iubeşte. Da, îmbată-te cu muzica magiei, fără să o ştii, treci peste graba morţii şi peste minciuna pierderii. Dacă e să ai tărie, aici e momentul să o arăţi. Singur să rezişti în furtună. Oare cât de onorabil rămâne să te tot plângi că nu poţi a fi precum un Blake? Că îţi e atât de greu atât de des, să fii liber să iubeşti câinii aceia paşnici şi ochii copiilor după care cauţi, diamante în intuneric, elixir pentru orice tristeţe, viaţa preaplină, de netăgăduit, mirare chiar şi pentru unul ca tine. Pentru oameni Dumnezeu e tot timpul departe şi doar sfinţii şi demonii I se pot ruga, sau au temeritatea şi dreptul de a se răzvrăti, cum oare, noi, cei căldicei, am avea gândul de a ne revolta, cât de egoişti am fi să cârtim? Dar mai bine îmi asum această stare decât să alunec în nepăsarea care mă înconjoară. Şi aflu că până la urmă tot adevărul ajung să îl rostesc şi să rănesc, ar fi fost mai bine să las dreapta soartă aşa şi să fiu constant, degeaba încerc prin cântec să adun în cameră licurici roiuri după apus, oare cum aş putea crede că vreodată aş reuşi prin minciună?

Un lucru am de făcut, încredere – dacă în mine niciodată, atunci de zece ori să o dau oricui – şi să merg înainte fără a aduna faptele bune şi rele în rezultate şi pedepse, caci e o jignire faţă de însuşi Marele Joc.

[...]

O dată am lăsat un om să mă înşele cu o mică sumă de bani, mai bine cad de fraier şi naiv decât să nu îl ajut pe acel unul, pe care mi-l scoate vântul în cale. Şi mi-am dat seama că până la urmă tot l-am ajutat, deşi altfel, însă doar astfel am putut eu să dau atunci celui care nu are. Ce mic sunt. Şi totuşi, universul mă ajută uneori. M-a lăsat o dată să salvez o libelulă într-un mic magazin de produse naturiste. Vânzătoarea se comporta precum un neîndemânatic luptător de sumo, încercând să o strivească cu un picior, ţânţar urias în ochii ei. Însă ea, cea verde şi cuminte, se aşeză pe un stand, aproape de mine. Încet, ca şi cum aş fi băut apă în timpul acesta, m-am apropiat şi am întins mâna, s-a aşezat pe degetul meu şi am lăsat-o afară, la doi paşi, în lumina ce intra deja pe uşă. A fost unul din cele mai fericite momente din lunile acelea. Şi un lucru important, dacă nu aţi înţeles până acum: m-am simţit viu, viu.

Trăieşte regeşte, iar când universul te lasă, nu ezita nici o data să fii tu – acele momente nu ţi le vei ierta pană la final. Ridic capul, şi în loc de cimentul măcinat de minte şi de vreme, vreau să gasesc nori.

 

[...]

Atât de mare este visul lumii iar eu tot la durerea mea mă gândesc. Universul îmi trimite frumoşi mesageri şi mă îndeamnă să fiu liber şi să râd, nu ştiu de ce îmi e teamă, aş vrea doar să iubesc şi să merg înainte, vălul de pe ochi să îl dau la o parte. Obosit de căutări, de hălăduială, de măcinat ciment în exasperare, vreau să fiu împlinit de propriul meu destin. Am acest moment în care îmi spun: în faţă nu e nimic, iar urechile umplute si ochii închişi nu mă fac decât să mă gândesc la oameni pe care îi cunosc, să alunec cu o literă pe secundă înspre o uşă ce tocmai se între-deschide. Hai cu mine, şi voi sta acolo, chiar dacă nu te pot iubi acum aşa cum meriţi, nu renuţa atât de uşor, ce sens mai are o sală de aşteptare dacă gaseşti trenul anulat şi nu poţi să te mai întorci înspre casă?

Una e pasărea în mijlocul cerului, unul e omul între scaunele goale. Inspirarea, mirarea, ambiţia, dez-amăgirea şi munca forţată, faţade de clădire, cântec ce stă între secole fuginde, ochi pali de mister, noii făuritori mişcă lumea şi izvorul nu îşi schimbă sensul, pierdere pe străzile din prezent, haos într-o minte neliniştită, de ce, obsesia, de a o lua de la început chiar şi de ai trăii veşnic, oare, ce va se sparge şi iată norocul, universul îţi dictează reţetă cu compensaţie, un suspin e gratis şi te mişcă mai departe, nu pot să stau decat cu spatele la marginea sanctuarului şi să spun că o să mai încerc şi o să mai revin, nedemn şi poate incapabil de un jurământ adevărat.

[...]

Am avut un vis de îngâdurare, cineva furase făuritorul de vise de la mine din casă, crezînd că e un tablou de preţ, dar îl purta pe stradă la vedere, în vârf de undiţă şi aruncat pe după spate, iar apoi, fiind uşor de prins, la investigaţiile ulterioare ale detectivului (ce purta pălărie, fireşte), se pare că avea acelaşi nume de familie ca şi al meu. Ştiu că eram îngrijorat de soarta făuritorului de vise, pană mi-am dat seama ca eu sunt şi hoţul cu pricina. Iar apoi visul se prefăcu în altul fără să-mi lase prea mult timp pentru întrebări, şi eram undeva pe o stradă pavată cu pietre de moară mari şi gălbui, cu tarabe din lemn şi pânză şi forfotă pe margine, aveam senzaţia că arata precum o stradă de demult dar pe care şi acum o poţi găsi, eram faţă în faţă cu un maestru magician, care fără grabă, dar imediat şi fără ezitare a aruncat un flux de lumină şi energie din toiagul lui ( şi totul semăna cu atmosfera unui joc vechi şi placut de aventură vazut sau nu undeva în faţa unui ecran şi amândoi aveam haine lungi, spre amuzamentul meu de acum), şi mi-a spus apoi, că acum, dacă l-am întâlnit, trebuia să fiu un maestru la randul meu. Şi am văzut că ţinea în mână o sabie( mai bine spus asta îi era semnificaţia obiectului din vis, căci arăta precum o pană de metal irizată, de dimensiunea unui hanger şi foarte lată, ale carei fire jucau în-continuu, dând impresia unei spirale dinamizate ce se strângea înspre vârf) şi că şi eu ţineam una asemenea, doar culorile difereau, precum cele ale robelor cu care eram îmbrăcaţi, cred că apoi m-am trezit curând, caci nu ţin minte să se fi intamplat altceva, doar cum atenţia mea era pe acea sabie. Am evitat să mă uit la „fauritorul de vise” de deasupra patului, printre gene. Era oare un alt ajutor sau îndemn pentru ziua de azi, alt sprijin pentru slăbiciunea mea tâmpită care îmi spunea: lasă ce spun alţii prin cărţi, destinul tău nu e special ales doar pentru că te-ai născut om, eşti doar un om oarecare, până la urmă.

[...]

Sunt străin de multe lucruri dar de frumuseţe nu sunt străin. Mi-am pus capul pe podeaua de muşchi,
întinsă cât două palme, şi m-am rugat simplu: Doamne, fă-mă una cu cineva.

[...]

Tot ce predic e praf. Ce predic e praf, cub ciobit, soare ameţitor de amiază. Drumul acela pustiu, pe care doi necunoscuţi se salută mai des decât pe cea mai aglomerată şi veselă stradă (din câte ştiu şi am simţit eu, cel puţin), e probabil doar minunata mea iluzie inventată. Îmi dau seama, din foamea ce mă roade şi din intensiteatea de care sunt cuprins acum, că până la urmă cu greu pot să leg acea plasă invizibilă între două fiinţe, că mă pot răsti apăsat la un câine, că pot să refuz oferirea unui om singur ieşit cu vacile între munţi, de a bea o gură de bere caldă, şi probabil, destul de rea. Mă gândesc că ar fi trebuit să iau o gură şi să o transform în elixir ca apoi să aibă rost să pun întrebarea: cum vă este aici singur, toată ziua?

Ironic mă gândesc, în timp ce focul din lăuntru se domoleşte, că omul acesta e într-o situaţie în care în mod relativ diferit voi fi probabil şi eu, de îmi vor ajunge atâta anii(şi pentru că mi-am amintit, altcineva a spus că fapta bună nu remediază tot greul faptei rele în balanţă, ci alungarea, blestemarea răului, cu toată energia posibilă voinţei tale, este ceea ce contează şi trebuie făcut pentru a vedea că doar orgoliul stă în cel ce spune: „Tot ce predic e praf” ).De aş trăi acum ultima oră, m-aş uita la nori, aş mai scrie aceste rânduri?

Citind cărţile de transmisie, primind mesageri ai universului în viaţa aceasta, nu îmi rămâne decât să strig că vreau să fiu curat, să zbor aşa precum visez, să încerc astăzi atât cât pot să am curajul să merg înainte, să ajung să pot iubi oamenii cu adevărat, chiar de aş fi singur în mijlocul lor. Am impresia că odată ce sunt ceea ce sunt menit să fiu, problema cuvântului „singur” va mai înceta să existe. Va face parte dintr-un joc al minţii, trecut şi uitat, inventat atât pentru a nu mă plictisi prea tare cu măştile mele precum şi pentru a mă împiedica să le las o dată pentru tot de a una. Hafiz spunea că îl păstrează pe Dumnezeu cu el, după ce l-a gasit undeva pe drum, şi că o dată găsit, nu mai poţi să îl pierzi.

Se pare că îmi tot scapă printre degete, iar buzunarul de la piept e prea departe, vederea mea prea scurtă, credinţa mea firavă, inima neîncrezătoare. Se pare că nu iubesc în de ajuns şi se pare că îmi tot pun problema de îndeajuns şi că sunt tot acolo, şi astfel Îl tot găsesc pe marginea drumului, toiag, câine, nor, drumeţ, bolovan, şi îl iau cu mine, mă condamn singur căci îmi doresc traista mai uşoară, mi se dă momentul, eu îl pierd şi el revine, eu arunc bolovanul si spiritul mi-l pune la loc, asteptînd ziua în care voi fi cel mai bun prieten al meu.

[...]

Stau şi mă gândesc cum îmi veneau mai demult nechemate rimele – acum e un foşnet care ţine de copilărie, şi am ajuns, tânăr fiind, să mă gândesc la o grădină liniştită, să-i tot iau în seamă pe cei bătrâni, pe când cei de-o vârstă se îndepărtează de casă, să mă uit mai atent la frunzişul nopţii, să vreau să revin la micile bucurii ce mă înconjurau atât de firesc în joc – şi pe care acum le inventez, să-mi ţină de adăpost şi de tămăduire. Tot cred că din infinitatea războaielor se ridică splendoarea atâtor oameni, tot cred că baricadele sunt false, că toţi spunem şi dorim acelaşi lucru, că aceste anomalii care ameninţă visul crescut din copacul nostru sunt o greşeală fărâmiţată în timp, ce se va pierde între valurile bunătăţii atâtor suflete.

Cei care conduc se dăruiesc, cei care văd s-au realizat, aş vrea să ne adunăm înainte de apusul timpului, să fie bucuria aici cuprinsă. Lungul şir de visători vă aşteaptă, luaţi răsărita zi de mâine şi vă aşterneţi toate minunile în ea, vă laud acum, căci ştiu, din nou veţi face dar, nu inevitabil, ci cu nespusă candoare, am atâta încredere încât se destramă toate relele lumii în cuvintele mele, iată, nu am decât lumină în faţă, pentru asta scriu fără să ştiu unde îmi ajunge următorul cuvânt, gândurile mele sunt autentice, intenţiile mele reale, visul acesta, ştiţi şi voi, nu e o glumă târzie şi nici o dorinţă firavă nu e. Aş vrea să îmi am rimele înapoi, să pot să vă cânt încălecat pe balade, să fac iarăşi lucruri pe care să nu ştiu apoi cum de le-am adus până aici. În calea orizontului nimeni nu stă şi toate stelele-i lucesc. Fii blând în micile lucruri, căci acestea cel mai des ţi se dau, ca să le vezi, doar capul să întorci, ca să le crezi, puţină linişte – aceasta-i deja dată. Curgi odată cu lucrurile, tu, ce opreşti fiecare ceas prin nimicuri. Dacă ar fi să alegi o culoare pentru ochii tăi, nu te agaţa de ea, şi vei vedea atâtea lumi. Ceea ce spun e simplu, doar dacă te priveşte, iar aceasta grădină pe care o cultivi, deşi supusă legilor toate şi oprimată de timp şi destinată morţii, poate păstra tot ce-i mai bun din tine, repet, tu dă, doar dă, de ce să te mai întrebi, de unde-i timp si pentru asta?

[...]

Cât de minunată este fapta bună. Un lucru simplu şi bun nu e niciodată plănuit. El se întâmplă şi tu îl trăieşti cu toată fiinţa. El te poartă, pe tine, acesta e singurul prezent autentic, uiţi de tine şi realizezi ce ai făcut doar apoi, fiindcă acea curgere eternă nu este reflexivă. Cred că asta înseamnă graţie şi suflet uşor.

 

[...]

Uneori lumea te ia prin surprindere şi astfel te întorci la oameni, la binele pe care aceştia ţi-l fac în rarele şi deosebitele întâlniri cu care eşti binecuvântat. Şi te întorci înspre oameni, căci simţi frumuseţea strânsă în anii sufletelor de piatră rară, iar aceasta te poate ajuta să îţi vindeci propria inimă, de e prea plină de negură, de sufletul pădurii nu-i e a-tot suficient, de zâmbetele adevărate nu îi sunt mană şi soarele nu-i mai e vrăjire caldă la începutul ori sfârşitul unei zile, daca uiţi că iarăşi poţi să lupţi şi să alegi.

Uneori, mai întâlneşti şi cât-un om pe acest plai, şi-atunci din tine iese cântec şi fugi iar printre ceilalţi, înspre partea de strălucire din tine pe care-o ştii de fapt mai bine ca orice, care te are pe tine, aparţinere, minunare, zâmbet în palmă liber dăruit. Şi vezi că tot ce-i gând bun rodeşte şi că un vis frumos în noapte vesteşte dimineaţa bună călătorului, făuritorului de joacă, cel care tace tainele, adulmecă misterul şi se adapă la bunele intenţii din adânc. Dacă îţi e inima pui de pasăre, linişteşte mintea nepricepută, adu graiul cel mai simplu şi nu te istovi în îndoieli.

Am cunoscut un om care îmbrăţişează copacii si tot liber visează, ce îşi scrie tainele pe pereţi şi face din frunze bărci şiraguri pe râul suflet, am cunoscut un om care, necrezînd în moarte, e făuritor de vise. Am cunoscut un om care scoate lucruri din uitare şi poate mult suferă în tăcere, precum se spune că fac unele suflete mari. Şi acest om m-a primit cu braţele deschise, şi astfel, am putut din nou copil sa fiu. Uităm că toţi părinţii şi bunicii sunt copii mai mari, care au nevoie de al nostru ajutor şi de fiecare pic de visare pe care l-am adunat de pe felia noastră de albastru. Şi, cum vă spuneam de acest om, sălaşul îi este în albastru, iar prima pagină a făuritorilor de vise o vom scrie împreună.

Se trăieşte, în poveste se trăieşte, pierduţi şi luminaţi de stelele pe care arar le credeţi acolo, doar uneori cu ochii noi văzute, puţin căutate sau cântate sau descântate, luaţi-le şi vă vor fi vieţile ospăţ la masa regelui acestui tărâm, la masa omului bucuros de viaţa care încet moare, vă vor fi fructe mâncate cu grijă, amintind de copacul la a cărui umbră creşteţi. Vă spun nu de fericire, ci de împreună. Aşa să vă bată inima ! Căci vă aştept respirarea, necunoaşterea şi rătăcirea, vă aştept viitorul şi putinţa, paşii aducători de sens, vă vreau alergînd înspre nimic, bucuroşi de privirile voastre care tot mai des se vad între ele, ce culeg mure şi nu-mă-uita, şi tot mai rar se luptă şi tot mai des se joacă.

În acest timp, ştiţi bine, îmbăţisările se dau gratis pe stradă, e anunţată ora şi toată lumea-i primită, indiferent de vreme, sau poate chiar ne-am dori să plouă, fiindcă trebuie umbrela să o laşi, două mâini vei avea, pentru a te lua în braţe liber şi complet. Norii-s corăbii, gura aducătoare de adevăr, mă strecor printre garduri şi acestea cad o dată cu izbânda trecerii, scările să le urci şi apoi să le cobori, dar poartă tot-de-a-una, iubirea stindard. Gardurile sunt poduri, ochii închişi depărtate vedenii, zâmbetul de dinainte de vis îţi spune că nu mai eşti singur

[...]

Arta este imposibilitatea de a face vrăji

[...]

Am să te iubesc în tăcere, chiar de nu ştii când ţi-o spun. Eşti mai presus de laudă. E cineva acolo în tine care îl ia pe cineva din mine şi îl aruncă în plâns şi îl salvează prin dans. Eşti mai presus şi mai departe de un drum. În tine stau drumurile mele toate şi podurile făurite din nou peste apa timpurilor. Eşti mai presus de păsări, poate ele s-au născut din tine, nestăvilite, cum se urmează una după alta, notele pianului. Greşelile tale te fac mai frumoasă, truda ta tăcută cu sufletul tău şi cu lumea te face să poţi zâmbi uneori, aşa de veselă. Umblă pe pământ lângă mine, în faţa şi în spatele meu. Susţine poarta făuritorilor şi visele lor ce tremură umplute de viaţă, trăieşte cu mine până la moarte, să o cucerim împreună printr-o simplă ninsoare neprevăzută şi chiar albă, printr-o farfurie neagră şi rară, cu un copac alb, undeva pe lângă centru.

Anii aceştia puţini schimbă-i în paradisul cu ceasul pierdut, în care dorul nu ţine seama de vreme. Să mă surprinzi tot timpul: prin minunăţie, prin discreţie, prin autodepăşire şi prin ce ai ascuns. Să ai tot timpul un mister în inimă, atunci inima e plină şi poate vorbi, poate cânta şi dansează de nu-i de ajuns, să sară din piept poate, cuprinsă şi învelită de tine, şi să mă îmbrăţişeze. Stai lângă mine, să aducem mai aproape cerul nevăzut de ochi, cerul de lângă sufletele oamenilor, cel de multe ori uitat sau purtat pe inimă ca o povară. De ar fi mersul de zi cu zi al oamenilor, dans! Vorba lor ar fi cânt-cu-vânt în paradis, ar exista chiar momente rare, când s-ar privi până la capăt unul pe altul. Să luăm încet visul acesta pe care atât de mulţi, aproape toţi, l-au lăsat în grija altora, iar Bătrânul, precum îi spui, l-a tot adus în faţa lor, clipă de clipă. Să îl luăm noi, nu doar pentru că putem, ci pentru că l-am visat dintotdeauna, nu pentru că ar fi cel mai de nerenunţat, ci pentru că l-am purtat de la început şi ne-am dat cândva seama că nu este un sfârşit până unde să-l ducem. Că îi este casa înlăuntrul nostru.

Zbor, zbor în vis şi asta e puterea mea exprimată-n această lume, în care nu e posibil a zbura, aşa cum ţi se şi spune că nu se poate, ci doar în visul din adânc, unde nu te opreşte nimeni.

[…]

Tocmai am întrebat: de ce vrei să transformi un lucru rău într-un lucru bun? Doar ca să mă iluzionezi? Tocmai voiam să mă apuc a scrie astfel: că mă voi apleca asupra foii de hârtie ce s-a prefăcut oglindă şi voi privi. De la ce fel de fiinţă vă luaţi cuvintele? Nu demult, am strigat cu tot focul din mine, cu toată seriozitatea, în deplinătatea sănătăţii minţii. Am strigat cu toată frustrarea adunată în lungul timp în care ţii un secret pe care nici apropiaţii tăi nu
îl ştiu, am urlat din rărunchi, de s-au cutremurat podeaua şi tavanul şi respiraţia din mine, căci nu mă mai încăpeau, am dat strigăt cu toată forţa nopţilor nedormite şi a zilelor visate, sau poate din prostie ori slăbiciune de dinainte trăite, şi am dat afară: ar fi trebuit să fiu vrăjitor!

De la cine vă luaţi cuvintele? În loc să mă plimb prin înalte păduri, nu îmi găsesc somnul. Astăzi am să întreb: pentru ce lupt? Cât de greu este a găsi oameni cu care să împărtăşeşti lupta; măcar în rarele momente în care poţi face asta. Mă uit prin foaia devenită oglindă şi îmi dau seama că, deşi scriu înainte şi îmi duc cu mine cuvintele proaspete, de fapt e un simplu fel de a păcăli rostirea şi mintea - eu doar aştept să răsară soarele. Mă întreb, dacă fiecare şi-ar avea perechea de aripi, am putea zbura împreună, precum marile stoluri pe care le văd uneori cum desenează vârtejuri prin aer? Cum ar fi să vezi vre-o-dată acea coordonare perfectă şi aproape inexplicabilă, în acţiuni omeneşti? De ce să transform un lucru rău într-un lucru bun? Pentru că asta e tot ce contează. Dacă susţin că lumina se poate găsi doar în întuneric, în mijloc, de ce nu sunt blând cu mine însumi? Ce este această luptă în care chiar arma imaginaţiei îşi intuieşte neputinţa? Oare am venit la oglindă să mă întreb ori să-mi liniştesc somnul treaz povestind cu mine, şi aceste întrebări nu sunt toate afirmaţii pe din-lăuntru?

Aş vrea să îmi ştiu cu claritate nevoia de a lupta, astfel să îmi pot concentra determinarea dimineţii, de a răsări. Sunt departe de a spune că ajut oamenii prin ceea ce fac, sunt departe de a spune că această plăpândă şi şovăitoare expresie pe care unii o numesc artă ar fi parte din perfecţionarea fiinţei. M-am născut cu acelaşi stomac ce îşi cere nevoia în mijlocul nopţii, de vrea, precum la toată lumea, cu aceeaşi voinţă de a-i da sau nu mâncare. M-am trezit pe lume cu aceeaşi pereche de ochi omeneşti ce pot vedea răsăritul sau pot întoarce capul. Cred cu tărie că e ceva în neregulă cu o întreagă lume care ar admite, aşezată spontan la masa tăcerii, că nu este liberă ( şi la un metru deasupra pământului) şi că atâţia de puţini din mijlocul ei mai au capacitatea de a încinge un cerc adevărat şi a juca hora la primele sau ultimele raze de soare ale zilei, văd un oraş de oameni care noaptea ies şi se uită la stele cu o sete nestăvilită, cu linişte, voioşie, melancolie şi mirare. Văd făclii diferite de oameni, aceeaşi cetate de fiinţe, care ies toţi, precum frunzele se înclină în ziuă după soare, şi se uită înspre apus, sau aşteaptă noul răsărit. Ochii-geamuri nu mai sunt goi, acum sunt fiintele înăuntrul lor, mansardele şi balcoane şi acoperisurile sunt presărate cu oameni-picături, oameni ciorchine de struguri, oameni care se salută plini de acelaşi sentiment de poveste ce trăieşte în copiii care trimit tai-tai la călătorii din trenuri şi baloane. Oameni ce au uitat de necesităţi şi de programe, de maşinării şi de hărţi, oameni care ştiu că privesc laolaltă aceste răsărituri şi apusuri şi stele firav sclipitoare.

Aş vrea să îmi petrec zilele ştiind că aparţin la aşa ceva. Să nu credeţi că îmi doresc ca ordinea zilei să fie exprimată prin minuni, deşi un mare regret îmi e că instituţia sacrului a dispărut, aşa cum o visează un eu sau un altul. Ştiu că fără pâine şi sare şi apă, fără corp şi necesitate, alta ar fi lumea şi altele relaţiile dintre oameni, iar dacă ne-am da jos cu toţii pielea şi am arunca-o peste umăr şi ne-am privi în ochi, am trece poate de ceea ce am vedea. În starea de graţie oamenilor le sunt proprii, versurile şi muzica, astfel că oraşele ar răsuna de cânturi. Am un mesaj cât se poate de limpede, precum un clinchet direct înspre voi: să ştiţi că sunt de pe lumea aceasta, precum sunteţi şi voi! Iar toate acestea de mai sus scrise, sunt astfel doar fiindcă ştiu că cei asemenea sunt acolo şi ştiu la rândul lor şi ascultă şi recunosc.

Îmi plac ochii ei atunchi când doarme, atunci când zboară, atunci când se uită după o pasăre sau când se lasă adiată în vânt. Dacă ar pleca la capăt de pământ şi nu s-ar mai întoarce, nu aş mai putea privi o pasăre în zbor, poate n-aş putea să mai văd nici măcar una care nu zboară, o pasăre de pământ. Da, ştiu un motiv extraordinar de a lupta şi e doar primul, sunt plin de motive plămădite din albul strălucitor, îmbrăcat cum e o pasăre albă, sunt gata de luptă de dinainte de naştere, de pe când îmi cînta mama de podul de piatră ce e făurit din nou şi din nou, eterna reîntoarcere prinsă cumva în izbucnirea fiecărei noi generaţii, sunt gata şi cu poftă de luptă în a învinge orice oboseală, încă am speranţa de a ajunge copilul bătrân, translucid şi de o sărăcie modestă, ce îşi duce traiul decent între arborii pădurii şi arborii cetaţii, nesfiindu-se să mai sfătuiască câte un om pe o stradă, atunci când se odihneşte la umbră sau pe când e în drum grăbit sub soare, ori să umble zile întregi doar pentru a găsi ochi de copii în a căror sclipiri să traseze un zâmbet.

Îmi sunt lucrurile clare, firea lac aproape liniştit, singurele unde sunt aceste cuvinte. Îmi vine să şoptesc că poţi atinge iluminarea chiar şi scriind, dacă aici îţi depui steaua. Pur şi simplu. Atât. Am să învăţ din nou. Să las toate frustrările, voite şi nevoite, să-mi iau iarăşi libertatea de a avea curaj în a face până la capăt ceea ce fac, de a închide ochii înaintea vorbelor sau a nepăsării şi a vedea doar drumul, de a întinde iarăşi mâna şi a mă intersecta cu alţi călători care îşi duc veacul sau cel puţin o parte din viaţă prin aceste părţi. Cât despre faptul că ar fi trebuit să fiu vrăjitor, după cum spunea cineva, încă nu am murit. Şi îmi place acum să mă gândesc, ca o încheiere şi nu ca o iluzionare repetată, că poate singura mea faptă ca vrăjitor va fi ca într-o zi, dintr-o dată, pe când stau întins pe spate pe un trunchi de copac şi privesc înspre scânteile jucăuşe pe care le poţi vedea în aerul curat cu o minte odihnită, norii să mă ia într-o călătorie.

Nu sunt încă bătrân şi poate nici nu voi fi. Şi o iubesc foarte tare pe micuţă. Încă am şansa de a prinde razele de soare între gene. Am de gând să îmi luminez propria viaţă şi să spun un ultim lucru astăzi-acum, în faţa acestei oglinzi: sunt ceea ce sunt şi ne vom simţi din nou.

 

[...]

Sunt doar un om care adună spiriduşi. Poate, doar un om. Sunt doar cineva care scrie pe paginile albe ale altcuiva, unul care ar vrea să îşi treacă greşelile prin plâns, precum mulţi alţii. Doar încă unul care îşi vrea firea scrisă în ochi, apoi de alţii citită. Sunt doar un om, plin de lucruri minunate şi de greşeli, ce vrea lumea să nu se sfârşească. Sunt acel om care vrea să întoarcă iar pagina, pe următoarea să o găsească neatinsă. Sunt un om care ar vrea să găsească alţi oameni, aşa cum găseşte acei spiriduşi. Poate încă gândesc prea mult, poate încă nu ştiu să mă bucur de viaţă. Sunt încă un om ce şi-a găsit o cameră retrasă pentru a scrie. Încă un om care nu ştie să facă minuni, dar vrea cu tot sufletul să creadă în ele.

Ochii de spiriduş sunt goi, au trecut insectele şi au luat lemnul de acolo cu ele, au venit iar păsările să le contureze chipul. Sunt acel om, pe care îl găseşti la fiecare pas, împingând visele înainte, alergând străzile, nenumărînd paşii, purtînd speranţă în mâinile goale, mâini ce vor să regăsească mâini. Sunt doar încă un om ce îşi cultivă voinţa de a crede în binele din el de fiecare dată când se loveşte de inutilitatea răului ascuns. De mă vei ocroti sau nu, de mă vei ţine sau de mă vei îndepărta, de îmi vei scrie sau de mă vei căuta, de mă vei primi sau mă vei lăsa, sunt aici.

Încă un nebun al lumii ieşit la plimbare în pădure, sper eu, cu mândra-mi lângă mine, văzînd ce nimeni nu vede, auzind ce toată lumea aude, dorind să guste roua de pe acele de pini, oferită în dar, îmi trăiesc anotimpurile, îmi aud bătăile de inimă şi nu le mai număr, dar le ştiu. Să o luăm de la capăt. Sunt doar un om. Nu sunt un maestru care împarte zâmbete sau sădeşte tristeţi. Încerc să fiu cât de aproape de mine însumi, nu vă voi face să deveniţi mai buni. Vreau doar ca într-o zi ce e numai a voastră, să vă opriţi într-un-cu-vânt, în distanţe, în cratimă, în întretăierea a două priviri libere. Să fiţi mai mult decât ecoul unui suflet visat.

We miss you. we miss you. We miss u. We miss you. Miss you Brighteyes. Cine este, să înţeleagă
Dorul nu se evaporă, dorul include râurile şi cuprinde o mare şi nu arde, foc fiind.
We miss your blessing. At least, I do.
Îmi făuresc un cadran lunar, pentru cele trei zile de disc argintiu şi aştept în pădure. Aştept să şopteşti în mijloc de pădure şi ca paşii tăi să se confunde cu vântul, când ar fi sa vii. Căprioarele îşi aleg alte poteci şi mă ocolesc, nu mă înconjoară fluturi de noapte şi nu mi se aşează pe degete licurici, eu însă aştept acolo, chiar în mijloc, iar norii alunecă deasupra, printre crengi legănînd. Sunt şi eu o poveste, sunt şi eu în ţesătură, sunt şi eu prins în plasa de lumină.

 

[...]

Cel care aşterne tăcerea, aşa cum sunt şi eu blând şi inocent uneori, cel care merge înaintea lui, vorbeşte puţin şi se înfăşoară cu lumea din jur. Trec peste izvoarele necazurilor, ard cu amintirea străbunilor mei, mă înmulţesc prin fapte bune şi îmi adun micile trăiri despre care cred ca contează. Privesc cu privirea altora şi văd prin regăsirile lor, nu mai filtrez şi nu mai clasific, nu mai împart şi văd atâtea adunate. Sunt dulgher şi tâmplar şi croitor şi măsurător şi pitic posac, cea mai importantă e viaţa, creaţia de dinăuntru ce se între-vede în ochi, aceasta e strălucirea ce scânteiază între om şi om şi aprinde omul, restul făuririlor lui sunt mici, vremelnice, circumstanţiale, plăpânde, prea puţin oneste, vagi culori, ridicări şi coborâri de voci ce presupun tăcerea paşnică a înţelegerii reciproce.

Toţi ştim că ne aflăm, atunci când ne dispare armura, când nu ţinem pavăză, când ne dispare cuvântul, acest generator al tuturor timpurilor, drămuitorul orologiu, vajnicul aducător de dor. Ştim să ne înţelegem unii pe alţii în tăcere, doar atunci masa rotundă îşi are un sens, contradicţiile devenind complemente; cred că una din puţinele urări sincere pe care le-am descoperit este : ai grijă de sufletul tău!

 
 
Creative Commons License
Toate Imaginile şi Textele de Daniel Munteanu sunt sub o licenţă Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.