Căutarea Luminii - Volum de poezie în trei părţi - Ya sooraya ai’mank’e’palurin ai’ner ale’amin, Thar tuulo’ quessir ar’ liritae en lindarrim? Cine ar mai merge-oriunde-n lume după mine, Străină de oameni şi de rime? 1I Stele înspre Stele 2Rugă I Vroiam odată, nu demult, Să-mi văd creaţia cuprinsă de flăcări şi să simt dogoarea, dojana tăciunilor aprinşi, ce-mi strigă: creatorule, nu-ţi distruge creaţia. Doream ca fiecare vers să fie-nvins de o deşertăciune şi distrugerea să îngăduie o nouă viaţă creaţiei mele de om. Creatorule! Este peste puterile tale să-ţi îngropi opera, În forţa scrisului este ceva indestructibil, În vinele tale curge mercur mult prea sensibil. Acest metal fluctuează precum vremea, Precum bucuria şi tristeţea legate astral, Numai în a ta conştiinţă. Cerul era argintiu şi viu, şi infinit. Pământul de dedesupt îmi cerea durerea. Îmi strigau amarul şi plantele betege, Şi ameţeala cosmică a sufletelor vii şi moarte. Urlau disperate orologiile în oraşul fumuriu şi ultimele cântece încremeneau în guşa păsărilor. Se zbăteau clipele în fibrele luminoase din mine, Se uscau şi trilurile funebre ale greierilor de apă. Iar vorbele şi ideile se avântau în discuţie, Aprinsă discuţie, învineţită, ameţită de mare. Vorbele mele acum pluteau în derivă. Atunci am văzut din nou cerul infint în prietenie şi feţele perfecte, ce zâmbeau fără greş. Când am sărit, a rămas totul în urmă, Acolo, atunci, cu refluxul întârziat. 3II Căci muzica-i o linişte şi văzul nu se vede decât pe sine, gura-ţi nici vorba nu o crede. De la sine s-au topit, plantele s-au îngropat în pământ, Singur m-am dus, fără să mă-ntreb cine mai sînt. Cine mai sînt, am fost cumva cândva? Ştiut-am bucuria ori durerea? Clădirile se năruie în nori de praf sumbru, Aleile se duc, fără de străzi pe care umblu oamenii-s mormane, grămezi prin care-un vânt făr-de-anotimp, le cântă-ncet vreun cânt. Grădinile-s avide de apa de pe cer şi soarele-a apus, în mintea mea stingher. Ideea nu-i idee, conceptu-a dispărut subit, Din patru-amare colţuri, pământu-a amuţit. Şi plăcile se crapă, oceanul se usucă, Planeta, prea bătrână, acum e şi uitucă. Căci nu mai este minte şi suflet nu mai este, Şi zeii au murit, în temniţa din creste, Reflexia argintie, din oglindă cade-n vid şi uşile toate îndată se deschid. Nu văd, nu simt, nu ştiu nimic, Scrisoare goală-nchisă-n negru plic. Încerc să caut sentimente-n infinit, Dar tot nimic, capul singur mi-am sucit, Şi am înnebunit. Atunci, din stare de crepuscul şi adânc cumplit, Ridic o rugă, să fiu pe veci privit. Căci nu mai pot să tot socot, Să mă gândesc cu dor ceresc, Eu nu mai pot. Memoria mea se pierde-n ape tulburi ce nu încheagă trup, când curgerea le-o tulburi. Şi praful cosmic nu închide trup, Mulţime de organe, aflate încă-n grup. 4N-am minte şi nici suflet şi nu mă pot găsi în strigătele mele, cu teamă de-a muri. Mă rog ţie, oricui, în ce nu am crezut, Cum nici în libertate, speranţă n-am avut, Mă rog acum chiar ţie, Durerea mea de-i ştii, De poate fi durere, Adu-mă între vii. Şi tot eu rog, dă-mi visele dintâi, Ce nu le pot avea, să-mi ţină căpătâi, Şi tot eu rog, prietenii să-mi dai, Şi toată lumea mea şi luna cea de mai, Să umble iarăşi omul ce n-a crezut în tine, Pe vechi şi cizelate străzi, de oameni antici pline. Să-mi dai din nou, ochii mei, adânci şi păcătoşi şi buze să-mi aşezi, sprâncenele să-mi coşi. Aplică-mi o ureche, din chipul tău preasfânt, S-aud acum şi norii, în al tău paşnic vânt. Trup şi braţe plămădeşte, să pot să scriu Şi minte dă-mi, desţeleneşte, un spirit viu. Demiurg îndemânatic, creaţia să-ţi distrugi în mii de lacrimi goale - ascultă-aceste rugi. Şi lasă-mă să cad în trupul învechit ce îmi ţinea cetate, cu viaţa ta păzit, Şi să mă scol din nou, din propriul meu coşciug, Să mă înalţ scânteie, din al meu rug. Acum deschid idei de ochi, speranţa de-a fi viu, Dă-mi viaţă, sfinţit secretul am să-l ţiu. Şi sânge se încheagă, şi greu al meu trup se scoală cu celulele hrănindu-se în grup. Prietenii mă-ntâmpină, departe se rotesc toţi vulturii deasupra-mi, mai jos de cel ceresc, Aleile-s aceleaşi, pe care le-am lăsat odată, Iubirea e aceeaşi, de soare animată. Unde sunt visele mele, aici, în paradis, Unde sunt florile mele, ce uşă s-a deschis, 5Unde sunt frunzele, să calc seva uscată? Visele, visele, mai am oare vise? Mai ştiu cine sunt eu? Eu? Eu. III Un dumnezeu mulţumit şi împăcat mă priveşte, Ştergând strălucirea sfârşită a zenitului. Aş vrea să se desprindă buruienile din pământ Şi prin paşi mari, să înconjoare fiecare arbore. Aş vrea ca toţi copacii să se mişte într-un regiment, Dar dezordonat să are grădinile cu originile lor. Păsările fumurii să sape livada cerului cu cântece, Apele să ciuruiască munţii cu căldura izvoarelor. Aş vrea ca mările să ameţească înălţimea vântului şi noi castele de gheaţă să adune reuniunea norilor. Aş vrea topirea ultravioletă a planetei, În flăcări noptatice să ne apară mândra lună. Vom zări prin orizontul roşu cum implozia revine, Prin centrul globului cum se strecoară viaţa. Aş vrea… M-aş vrea pe mine. M-aş vrea înapoi, m-aş vrea pe mine. Dar acum cerul e arămiu, pustiu, şi finit. Şi în bolta de sub picioare viermii se agită, Nu atunci, când nu era atunci, şi nici aici, Nefiind atunci, nefiind aici. Nemişcarea mă cutremură, Parcă tremură nemişcarea prin mine. Şi bolta din adânc înnoată tulbure, Paşnic şi liniştit, sub tălpile mele. Dar acum cerul e arămiu, pustiu şi finit. Încremenesc cuvinte albe printre statui, Căci eu vroiam odată, nu demult… Şi-acum stau mut. 67Departe Cu cât avem mai multe salbe de stele albe pe bolta negurii negre, Cu-atât privirea se pierde în golul promiţător de moarte, Cu-atât ne pare mai departe despărţirea apropiată. Şi, jos, în neştire plângem, Neluaţi în seamă de ruptura orizontului, Ignoraţi de stelele calde ce găsesc pământul gol, În despărţire, departe. 8Un vis I Îmi frec ochii căutându-mi salvarea, Vrând să găsesc lumea, Şi faţa mea o zgâriu cu unghii de carne. Uitându-mă în oglinda zării, Sufletul meu albeşte. Din creştetul capului văd cu mirare, Cum ies fire moarte de păr. Întind în faţă mâinile, Să-mi număr trist degetele rămase. Am tocit prea multe timpane, De atâta vorbit şi scris. II Tunetul se-aşează în a urechilor pază, Ochii mei săraci, durere şi oază. Aruncă gândul peste umărul stâng, Căci iubire seamăn, nimic nu strâng. Aşteaptă să se depărteze în zbor orizontul, Ia câteva foi rupte, apără-ţi frontul. Vei aduna toţi nenăscuţii şi morţii, Cu sacii grei de chei, în faţa ta, în faţa porţii. Cum crezi că va veni viitorul în vis, În umbra cancerului nedescris? N-am ajuns să-mi cunosc încă inima, Căci vântul polar îmi spăla retina. III 9Next >
